« Pagina anterioara Cuprins Pagina urmatoare »

[Pagina 38]

„Când casa îți arde – fugi, chiar și  pe fereastră.” Pogromurile^[1] de la sfârșitul secolului al XIX-lea, antisemitismul care a început și s-a intensificat în sate și orașe, precum și sărăcia economică i-au determinat pe mulți evrei – în special pe cei tineri – să plece dintr-un exil în altul, fără să aștepte ocazia de a emigra în Israel. Tineri din diferite orașe, precum Bacău, se pregăteau să plece pe jos. Grupul număra 120 de persoane, iar în fruntea sa se afla F. Brounștein. Pe 3 martie 1900, grupul a pornit pe jos în direcția portului Hamburg, aflat  în Germania, iar de acolo au navigat spre Statele Unite. Înainte de plecarea din Bacău, ei au depus un jurământ în Sinagoga Negustorilor de Cereale și au organizat un spectacol de teatru în nordul orașului pentru a strânge bani pentru călătorie. Membrii grupului  erau îmbrăcați în uniforme albastre și purtau pălării albe. Un alt grup de 110 tineri, al cărui scop era să navigheze spre Canada, a părăsit orașul pe 13 iulie 1900. Numele grupului era „Noua viață”, iar în fruntea sa se afla educatorul B. Fridman.

La 7 iulie și la 14 iulie, în același an, încă cinci grupuri de imigranți au plecat. Ei s-au îndreptat în direcția Roman, Focșani și Burdujeni, iar  de acolo, prin Galați, spre Hamburg. În total, aproximativ 400 de tineri,  băieți și fete, și chiar și câțiva oameni mai în vârstă, au părăsit Bacăul. Aceștia s-au alăturat miilor de evrei din diferite orașe, cunoscuți în istorie sub numele de „Fusgeyers”^[2]. Această mișcare a fost profund influențată de activitățile de colonizare din Argentina, aflate sub patronajul baronului Hirsch^[3], precum și de ideile Mișcării Teritorialiste, inițiate de scriitorul Israel Zangwill.

Totuși, marșul migrației  nu a fost organizat. Grupurile s-au format întâmplător, de obicei fără un for central sau vreo formă de conducere. Grupuri diferite  au plecat în același timp din orașe diferite. Se pare că această mișcare a avut un caracter „epidemic”, atrăgând tinerii evrei din Vechiul

[Pagina 39]

Regat. În perioada 1900-1907,  peste 30.000 de evrei au emigrat din România. După mulți ani, o mică parte dintre ei s-au întors în România, deoarece nu au reușit să se adapteze condițiilor dure de viață și de muncă din „Lumea Nouă”. Unii  nu au putut suporta dorul de orașul lor natal. În luna ianuarie 1916, actrița română Agatha Bârsescu a vizitat Statele Unite în cadrul unui turneu de teatru. Ea a povestit că, în seara spectacolului său, sute de evrei din Bacău, Iași, Dorohoi și Botoșani au venit să îi sărute mâinile, cu ochii plini de lacrimi de dor.

Note ale traducătorului:

1. O revoltă violentă incitată cu scopul de a masacra sau expulza evreii. Retur
2. Fusgeyer este un cuvânt idiș care înseamnă „cei care merg pe jos”, pietoni sau călători. La începutul anilor 1900, mii de evrei s-au organizat în grupuri și au pornit pe jos, în principal spre portul Hamburg, pentru a găsi o cale de a traversa oceanul, în special către Statele Unite sau Canada. Retur
3. A fost fondatorul Asociația de Colonizare Evreiască, care a sponsorizat imigrarea evreiască la scară largă în Argentina. Retur

[Pagina 40]

Evreimea română s-a alăturat mișcării de renaștere națională, aprinsă de „Iubitorii Sionului” și „Dragostea pentru Sion”^[1], încă din zorii existenței sale. În aproape toate comunitățile din Vechiul Regat, s-au înființat comitete care au răspândit această idee, dar foarte puțini au trecut la fapte pentru a o realiza. Printre aceștia s-au numărat și evreii din Bacău și împrejurimi. Inima comunității a fost tânărul David Shub^[2] (măcelar cușer) din orașul Moinești. El și-a părăsit meseria și,  în fruntea a 30 de familii, s-a mutat la Bacău, reședința județului, unde li s-au alăturat alte trei familii locale. Consiliul comunității a impus tuturor membrilor o taxă specială pe o lună, pentru binele comun, și a adunat 450 de franci francezi. În plus, comunitatea  a finanțat integral costul documentelor de emigrare. Apoi, grupul a plecat spre orașul-port Galați, de pe Dunăre, unde li s-au alăturat câteva familii locale, precum și alte familii din comunitățile din Bârlad și Focșani. Ajunși în Eretz Israel, au fondat coloniile: Roș Pina, anterior Umm Jini, și Zichron Yaakov, anterior Zamrin.

Emigrarea primelor familii (1882) nu a slăbit ideea de Aliyah, ci, dimpotrivă, a întărit spiritul celor care doreau să o realizeze. Astfel, până la 50 de familii s-au organizat cu intenția de a înființa o colonie numită “Neuschatz” (după un evreu austriac cu titlul de baron, care locuia în orașul Iași). Comitetul era condus de Abraham Balter  și Abraham Groper. Planul nu a fost dus la îndeplinire, însă, în schimb, mai  multe familii au plecat spre Roș Pina și Zichron Yaakov. Printre acestea s-a numărat și familia Aharonson, ai cărei fii au condus organizația Nili, care a lucrat în favoarea englezilor, iar fiica familiei, Sarah, a plătit cu viața atunci când a fost capturată de turci. De unde a venit tot  acest entuziasm printre evreii din Bacău și împrejurimi? Totul a început în 1881, când rabinul Iosef

[Pagina 41]

Aryeh Shub, din orașul Moinești, a emigrat în Eretz Israel și a înființat o mică distilerie de alcool în Haifa. La scurt timp după aceea, s-a întors în orașul său și a convins alți 30 de tineri să se stabilească împreună cu el în Haifa. De asemenea, și-a convins nepotul, David Shub, să se dedice lucrării de restaurare a pământului. D. Shub a acționat cu multă hotărâre, iar rezultatele sunt bine cunoscute. De atunci, printre evreii români a devenit o expresie obișnuită: „Prin Moinești se ajunge în Țara lui Israel.”

Spre deosebire de rabinul din Moinești, Rebbe-ul^[3] din Buhuși (un alt oraș din apropierea Bacăului), Rabinul Yitzhak Friedman – descendent al Rabinului Yisroel din Rușin-Sadigura, care a avut o influență puternică asupra evreilor din Moldova – a rămas ezitant în ambele privințe. La solicitarea Dr. Karl Lipa de a sprijini proiectul de așezare, el și-a amânat răspunsul până când a primit opinia a trei experți:

1. Unul care înțelegea natura terenurilor
2. Al doilea, care cunoștea politica autorităților otomane în regiune
3. Al treilea, rabinul local din Safed, unde funcționa un kolle^[4] al evreilor români, aflat sub influența comunității din Buhuși.

Este dificil de determinat dacă Rebbe-ul s-a adresat acestor persoane, dar este clar că, dacă ar fi răspuns pozitiv la acel moment, ecoul ar fi fost enorm, iar imigrarea în Eretz Israel s-ar fi intensificat incomensurabil.

Rabinul local din Bacău, Rabinul Betzalel Shafran, nu și-a exprimat nici el o opinie fermă. Totuși, acest lucru nu i-a împiedicat pe fiii săi, ani mai târziu, să fie activi în mișcarea sionistă religioasă „Mizrachi”. În 1930, unul dintre nepoții Rebbe-ului din Buhuși, menționat anterior, a adunat în jurul său un grup de activiști sioniști la București, capitala României. Aceștia au fost activi în mișcarea clandestină  în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (între 1940 și sfârșitul războiului). După război, el a imigrat în Israel și s-a stabilit la Tel Aviv. Spre deosebire de Rebbe-ul din Buhuși, rabinul local, Rabinul Ben-Zion Roller, a fost activ în mișcarea Mizrachi de-a lungul tuturor acelor ani. El nu a avut privilegiul de a emigra în Israel, dar fiul său cel mai mic, student la Universitatea Ebraică din Ierusalim, s-a înrolat imediat după izbucnirea războiului din 1967 și a căzut pe câmpul de luptă. De-a lungul anilor, evreii din Bacău au emigrat în Țara lui Israel în multe moduri. Printre ei se număra și Beryl, un fermier din Yokneam, lângă Haifa, ale cărui pepeni erau renumiți și erau vânduți în străinătate chiar înainte de înființarea statului. Exportatorii de  lemn trimiteau diverse materiale suplimentare pe navele lor la fiecare călătorie, iar exportatorii de animale procedau la fel.

Comunitatea din Moinești a intrat în declin față de măreția sa ca centru sionist, deoarece valurile de Aliyah au golit-o. În locul sioniștilor entuziaști, au apărut asimilaționiști, printre care Tristan Tzara. Acesta din urmă a emigrat în Franța și a fost printre liderii mișcării dadaiste de acolo. O excepție printre ei a fost tânărul medic, Dr. Botzu Zelig z”l^[5], care a tradus din idiș în română Fishke Ologul de Mendele Mocher Sefarim. Cu toate acestea, mișcările de tineret au continuat să activeze acolo. Ha-Shomer Hațair, Tineretul Sionist, Beitar și Gordonia au adus mulți membri în Eretz Israel pe căi legale și ilegale, uneori chiar cu prețul unor sacrificii, precum cel al soților Trachtenberg.

Comunitatea din Târgu Ocna nu s-a remarcat prin activitate sionistă sau printr-o activitate evreiască generală, deși a suferit, în anii 1920, din cauza revoltelor antisemite, când studenți români au distrus sinagogi și au jefuit proprietăți fără a fi opriți. Mișcările de tineret au format, de-a lungul anilor, pionieri în diverse moduri.

Comunitatea din Bacău nu și-a epuizat resursele de-a lungul anilor, iar între cele două războaie mondiale

[Pagina 42]

a fost vizitată de Nachum Sokolov, Ze’ev Jabotinsky, precum și de scriitorii Nachum Bistritzky și regretatul Avraham Shlonsky. Mișcările de tineret pionieresc s-au dezvoltat și au început să funcționeze imediat după apariția lor la nivel național: HaShomer HaTzair, HaNoar HaTzioni, Beitar, Gordonia și Dror. Bnei Akiva, ramura de tineret a Mizrachi, a apărut imediat după război.

Membrii acestor mișcări  au emigrat în Israel, unii legal, alții ilegal, chiar înainte de imigrațiile în masă. Cei mai mulți membri ai HaShomer HaTzair  au fost integrați în kibuțuri. În mod similar, într-o anumită măsură, și membrii mișcării Gordonia au fost asimilați în kibuțuri, în timp ce restul mișcărilor s-au stabilit în moșavuri^[6], moșavot^[7] și în ferme private. La începutul anilor 1920, multe familii au cumpărat terenuri în așezarea „Ahuza”, numită astfel în onoarea lui Herbert Samuel.

Alții au cumpărat terenuri în interiorul orașelor, în Yahud, Haifa și Tel Aviv, și și-au transformat proprietatea asupra pământului în realitate după Al Doilea Război Mondial, odată cu Aliyah lor în Țara Israelului. Evreii din Bacău s-au remarcat prin realismul lor. Așa cum au știut să înființeze în comunitatea lor un azil de bătrâni, un spital, un orfelinat și alte instituții, la fel au știut să contribuie la fondurile naționale pentru a sprijini kibuțurile, formarea pionierilor și școala agricolă din Ayanot, lângă Nes Ziona, fondată de Ada Fischman Maimon și A.C.F.E., WIZO^[8] din România. Ada Fishman, care vizita frecvent România în acest scop și nu omitea niciodată Bacăul din itinerariul său, era găzduită de soția Dr. Perlberger, președinta WIZO. În comparație cu inițiativele binecuvântate ale membrilor săi, consiliul comunității nu a reușit să înființeze un centru spiritual. Limba ebraică era predată în școala primară a comunității doar în limitele impuse de programul guvernamental, iar cursurile suplimentare pentru aprofundarea cunoștințelor aveau loc doar la inițiativa părinților interesați. Instituțiile educaționale evreiești, precum seminarii pentru studiul istoriei evreilor, geografia Țării Israelului, literatura ebraică, sau o ieșiva pentru studii sacre, nu au fost dezvoltate. Sioniștii din comunitate s-au organizat fiecare sub propriul steag, de exemplu: sioniștii generali.

Sioniștii generali erau alcătuiți în principal din comercianți, industriași și proprietari de  fabrici. După Balter (fiul liderului mișcării Iubitorii Sionului), conducerea a fost preluată de Isaac Avraham, care a ocupat atât funcția de președinte al Histadrutului Sionist local, cât și pe cea de președinte al Fondului Național Evreiesc (JNF)^[9]. Davidovici a fost președintele Keren Hayesod, iar Eli Rappaport a  fost secretar. Cei mai mulți membri ai acestei organizații făceau parte și din Asociația Evreiască din România, care se opunea oricărei activități politice evreiești locale. Cu toate acestea, trebuie spus în favoarea lor că s-au preocupat ca fiii lor să învețe limba ebraică. Aceștia au fost membri ai HaShomer HaTzair din oraș, iar majoritatea dintre ei au emigrat în Israel.

Radicalii și Partidul Național Evreiesc- Așa cum s-a întâmplat în toate orașele din Vechiul Regat al României^[10], și în Bacău majoritatea intelectualilor s-au reunit sub acest steag, în ciuda regulilor care interziceau activitatea evreiască independentă în viața politică românească. În fruntea activiștilor  se aflau avocatul Ionas, inginerul Singer, profesorul It și alții. Ei au sprijinit  deschis lecțiile de ebraică conduse de profesorii Mardler și Rabin, fără a ține cont de poziția autorităților în această privință. WIZO  România (Asociația Culturală a Femeilor Evreice) a reunit majoritatea femeilor sioniste din oraș. De cele mai multe  ori, organizația a fost condusă de doamnele Perlberg, Shabat, Ionas, Scharf, Orna Avraham și altele. Eforturile lor s-au concentrat în două domenii principale: fondurile naționale și școala agricolă Ayanot din Eretz Israel

[Pagina 43]

Donatorii din oraș preferau ca emisa¬rii centrului național să-i viziteze în locul doamnelor Perlberg sau Shabat, care cunoșteau situația economică a fiecăruia și stabileau contribuțiile pe baza propriilor estimări. În ceea ce privește școala agricolă, doamna Perlberg o găzduia pe Ada Fischman-Maimon de fiecare dată când aceasta vizita România, și acest lucru se datora și faptului că Ada Fischman respecta strict regulile de kashrut. Cu aceste ocazii, multe tinere instruite în mișcările de tineret primeau permise pentru Aliyah, ceea ce ușura activitatea organizațiilor lor. Astfel, au făcut Aliyah următoarele persoane: Fela Goldenberg, Marika Marcus, Kiara Haran, Hella Herman, Rușcușa Bernstein, Beca Davidovici și altele. Un caz excepțional în rândul membrilor WIZO a fost cel al doamnei Rabinovici, care a emigrat în Israel în 1920 împreună cu întreaga sa familie. Shuli, fiul său, s-a alăturat Kibuțului Brit Alfa, Esther a studiat la Universitatea Ebraică, iar Bernhardt a studiat economie – toți trei fiind membri ai HaShomer HaTzair. Un alt caz special a fost cel al doamnei Melvina Tenenbaum-Engelberg, care a călătorit singură la primul Congres Sionist de la Basel. Fiul ei, Nachman, care a emigrat în Eretz Israel printre primii pionieri ai mișcării Tineretului Sionist, a fost ucis de atacatori arabi. După Holocaust, când a ajuns nevoiașă în Israel, s-a adresat guvernului, care i-a acordat o pensie lunară. Pe lângă WIZO, exista și o organizație numită „Avoda” (Munca), condusă de: Groper, Xenia Itzcovici, Brana Rotenberg, Yen Lipovici și Marika Ionas. Aceștia activau  în special în administrarea Bibliotecii „Raza” („Rază de Lumină”) și în sprijinirea membrilor mai în vârstă în activitățile lor.

Hamizrachi, Hapoel Hamizrachi și Bnei Akiva - Ar părea logic ca acest grup – care la acea vreme a încurajat, a ajutat și chiar a adăugat familii la primul val de Aliyah împreună cu oamenii din Moinești – să fie cel mai puternic din comunitate. Dar lucrurile nu  s-au întâmplat așa. Deși majoritatea evreilor erau tradiționali, dacă nu religioși,  foarte puțini dintre ei erau activi în cadrul Histadrutului sionist în perioada dintre cele două războaie mondiale. Rabinii orașului, care ar fi putut influența în această direcție, au fost împiedicați de conducătorii comunității, care se aflau sub influența Organizației Evreilor Români. M. Eybeshitz, împreună cu Isser și câțiva alți prieteni, au purtat singuri povara luptei lor ideologice. Au găsit un sprijin doar atunci când li s-au alăturat fiii genialului rabin Șafran, al cărui fiu, rabinul Alexander Șafran, a fost ales Mare Rabin al evreimii românești. După război, dr. Șafran a emigrat în Elveția, unde a fost acceptat ca Mare Rabin al evreilor din Geneva. Pe de altă parte, tânărul Weisbuch, care a activat în anii ’30 în cadrul mișcării pionierilor „Hanoar Hatzioni”, s-a stabilit în Petach Tikva și a devenit reporter al ziarului Haaretz. Spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial,  mișcarea Bnei Akiva a fost înființată și la Bacău.

Noua Organizație Sionistă - Histadrutul a adunat în jurul său membri inspirați de ideile lui Jabotinsky. Aceștia au reușit, de asemenea, să înființeze Mișcarea de Tineret Beitar, iar în locul cutiilor Keren Kayemet (JNF), pe care le numeau „shnorring”^[11], au distribuit cutiile Fundației Tel-Hai, care se ocupau exact de același lucru. La conducerea adulților se afla dr. Reshu, care, după imigrarea sa în Israel, a devenit medic în Beer Yaakov, alături de domnul Itzicovitz, Sami Iekerkaner și dr. Rubin Rotenberg, unul dintre fondatorii

[Pagina 44]

Mișcării Tineretului Sionist din  oraș. Beitar era condus de Kraus, Eltrescu – care mai târziu a devenit ofițer în IDF – și frații Grinberg, care ulterior au devenit membri ai moșavului Ramat Raziel. Mișcarea Beitar a atras în special tineretul din cartierele evreiești ale orașului, pentru care atât variantele burgheziei evreiești, cât și cele ale stângii evreiești nu erau relevante. Cei născuți în Cartierul Evreiesc erau interesați doar de ceea ce avea legătură cu viața evreiască – tradiția, pe de o parte, și teatrul evreiesc modern, pe de altă parte. Beitar nu s-a concentrat pe forțele intelectuale, dar a știut cum să organizeze gărzi de apărare împotriva atacurilor antisemite. Nu au  participat la pregătirea pionierilor, dar s-au numărat printre primii care au luat parte la Aliyah ilegală, organizată de instituțiile lor.

Tineretul Sionist – inițial Tz.T.S. - Clubul tineretului sionist a fost fondat în 1924 de un grup de tineri neafiliați politic, conduși de Meir și Hana Zelikovici, Rubin Rotenberg, Itzel Bruker, Leibu Iancu și alții. Spre deosebire de filialele din celelalte orașe, care au fost înființate de executivul sionist național sub denumirea de Tineretul Sionist Unit și care, doi ani mai târziu, au devenit Hașomer Hațair, filiala din Bacău, fondată chiar de membrii menționați și numită Tz.T.S. – Cerc al Tineretului Sionist, nu s-a deosebit doar din punct de vedere semantic, ci și în esență. În toate filialele din țară, membrii erau tineri din clasele superioare ale liceului; însă în Bacău, alături de liceeni, la conducere se aflau și studenți universitari. Abia după un timp au început să accepte și adolescenți mai tineri. În întreaga țară, educația în aceste cluburi era axată exclusiv pe pionierat și Aliyah; în schimb, în Bacău, clubul a publicat un manifest prin care făcea apel către Partidul Național Evreiesc. De asemenea, a organizat un minian de rugăciune înainte de marile sărbători evreiești, iar toate veniturile sale au fost dedicate Keren Kayemet LeIsrael (JNF). Cercul nu  era închis altor opinii. Astfel, i-a invitat pe scriitorii Natan Bistritzky și Abraham Shlonsky în timpul vizitei lor în România; ambii erau membri ai Hașomer Hațair. Abia după ce s-a consolidat în Vechiul Regat, înființând filiale în aproape toate orașele și târgurile, s-a decis unificarea cu o mișcare similară din Transilvania, Hașomer. La ceva timp după aceea, a avut loc și fuziunea cu Tineretul Evreiesc din Polonia, în cadrul unei structuri numite Tineretul Sionist Mondial. Unul dintre reprezentanții României în conducerea mondială a fost Shlomo Rotenberg din Bacău, care a făcut Aliyah ca pionier. Primii pionieri care au emigrat în Eretz Israel au fost Natan Engelberg, care a fost ucis de arabi, și Steinberg, care s-a alăturat kibbutzului Geva, în timp ce Hari Jacobson a emigrat în kibbutzul Heftziba. Și alți pionieri din diferite filiale au făcut Aliyah, însă s-au dispersat în întreaga țară, până când, în 1932, a fost făcută prima tentativă de a înființa un kibbutz al Tineretului Sionist lângă Kfar Saba. Printre liderii săi s-au numărat Haim Reisel și Shlomo  Rotenberg. Încercarea nu a fost una reușită,  iar membrii s-au dispersat. Aceștia au participat la alte inițiative, inclusiv la înființarea așezării Ein Hagalil lângă Yavniel, dar, în cele din urmă, cei care erau legați de acest cadru s-au alăturat grupului Osha al Tineretului Sionist din Polonia. Pentru a-i menține pe membrii care nu au reușit să facă Aliyah, fie legal, fie ilegal, a fost creat un nou cadru numit Noua Generație. Același lucru s-a întâmplat și în Bacău.

[Pagina 45]

Ei au menținut legătura cu mișcarea și au fost activi în cadrul Histadrutului Sionist, al comunităților evreiești și al Partidului Național  Evreiesc. Chiar și după transferul instituțiilor centrale ale mișcării la București, în 1932, filiala din Bacău a continuat să fie una dintre cele mai puternice din Eretz Israel. Aceasta și-a trimis membrii la pregătirea de pionierat – făcând Aliyah fie legal, fie ilegal – și a menținut interesul membrilor prin relația sa cu școala Ayanot, de lângă Nes Ziona. Zvi Har-Zahav, unul dintre fondatorii grupului din Bacău, a fost membru al conducerii centrale din 1932 până în 1938. Apoi a primit autorizația de la conducerea  superioară pentru a face Aliyah. Între timp,  a fost și membru al comitetului Hapoel Hatzioni Haartzi și al instituțiilor Keren Kayemet LeIsrael (JNF), oferind consultanță pentru Noua Generație. De-a lungul anilor, filiala locală din Bacău a continuat să fie una dintre cele mai puternice din țară. În conducerea sa s-au aflat: Zvi Har-Zahav, Lupu Itzic, Shmuel Marantz, Fela Goldenberg, Lică Guttman, Clara Haran, Diddi Steinbach și Izzy Lobel. Alecsander Aharoni a făcut Aliyah ca student. Aceștia aparțineau, la acea vreme, grupului de cercetași A, și în 1935 au stabilit că se vor reîntâlni peste câțiva ani în fața Teatrului Mograbi din Tel Aviv. Din păcate, a izbucnit Al Doilea Război Mondial, iar întâlnirea a avut loc abia în 1988, la casa lui Zvi Har-Zahav din Ramat Gan. De-a lungul anilor, următorii membri au participat la instituțiile naționale: Zvi Har-Zahav, Lupu Itzic, Shmuel Marantz, Rivka Frenkel, Leon Ciubotaru, Herman și Israel Weisman. În timpul Holocaustului, liderii au fost: Haim Guttman, Raizel Paldi și Shmuel Margalit.

Hașomer Hațair din Bacău a fost una dintre grupurile înființate la începutul anilor 1920. Fondatorii au reușit să adune mulți studenți din rândul familiilor de comercianți și industriști din oraș. Angajații  de birou și muncitorii erau concentrați în Hanoar Haționi și Beitar. Mai târziu,  s-au alăturat Gordonia și Dror Habonim atunci când aceste mișcări au apărut. Ei au practicat cercetășia conform metodei Baden-Powell, fiind influențați de teoriile educaționale moderne ale lui Freud, Adler și alții, și au aderat la ideile socialiste ale lui Marx și Engels, în lumina experimentelor sovietice. Toate acestea le-au aspirat să le studieze până la vârsta de 17 sau 18 ani. La această vârstă, membrii se confruntau cu o alegere: pregătirea de pionier sau părăsirea grupului. Nu este de mirare, așadar, că fără studii universitare ulterioare, au devenit militanți în cercurile de stânga subterane. La sfârșitul războiului mondial, au devenit piloni ale noile regimuri. Paradoxul este că aproape toți acești membri au primit o educație evreiască acasă și au învățat limba ebraică în lecții particulare pe care părinții lor le-au aranjat, dar, fără o educație sionistă continuă, s-au dezvoltat așa cum s-au dezvoltat. Și poate  că abordarea lor față de viață a fost asemănătoare cu a părinților lor? Să meargă cu curentul în viața politică pentru a fi „din interior”? Dar au existat și alte cazuri, aceia care erau indiferenți față de întreaga viață publică și care doar odată cu înființarea statului și apariția Mapam pe scena politică sionistă s-au întors la statutul „nedefinit” și s-au alăturat acelei organizații. La conducerea filialei locale s-au aflat Dr. Shabat, un sionist de lungă durată din rândurile stângii sioniste, Dr. Klein, Sarah Abraham, frații Isser, Blank și alții. Lor li s-a alăturat și Dr. Rotenberg, unul dintre fondatorii Tineretului Sionist. Printre pionierii care au făcut Aliyah de-a lungul anilor s-au numărat:

• În Kibbutz Daliah: Zelicovici, Lior Haran, Alfred Abraham, Hana Schwartz, Rina Moskovitz și Rina Maisel

• În Kibbutz Reshafim: Moshe Gitler (în prezent Prof. Moshe Gil la Universitatea Tel Aviv), Rakul Buium, Zomba Frenkel, Izu Marcuson și alții

[Pagina 46]

• În Kibbutz Shaar Ha’amakim: Herman Davidovici

• În Kibbutz Shamir: Karol Shuler, Marietta Engelberg și Rozika Einperetz

Marietta Engelberg a desfășurat misiuni în străinătate și în prezent ocupă o funcție de conducere în cadrul Agenției Evreiești.

Gordonia - Deși a avut o libertate largă de acțiune în rândul tinerilor muncitori din fabrici, Gordonia nu și-a îndeplinit misiunea decât după război, când deportații s-au întors din Transnistria. Centrul său de activitate a fost orfelinatul Filderman, iar, ca toate celelalte mișcări, și-a încetat existența odată cu publicarea decretului de desființare în 1948.

Dror Habonim - A reușit să înființeze filiale în multe comunități, a eșuat în Bacău. Ei s-au îndreptat către clasa muncitoare inferioară, care nu avea o bază solidă în domeniul spiritului, deoarece îi lipsea o instituție culturală generală sau tradițională care să educe și să exercite influență. Tinerii s-au alăturat stângii române, iar abia după încheierea războiului, când au aflat cum camarazii lor au rezistat în opoziție în vremuri grele și cum au fost neglijați de noul regim, au înființat Dror, care s-a unit cu Habonim. În fruntea mișcării se aflau: Abramovici, Ocneanu, Katz, Rubinstein, Emil Scharf, Uri Gloter, Sacha Schmeltzer și Dudu Gutman. După cum s-a menționat,  unii dintre membri au făcut Aliya înainte de război. Eu am rămas, deoarece părinții mei s-au opus plecării mele în Israel fără ei. Trebuie să menționez că tatăl meu a fost elevul lui Balter, care a fost unul dintre liderii mișcării Hovavei Țion, mișcarea sionistă din oraș, înainte de Isaac Abraham. Mama mea făcea parte din clubul Julia Herzel al tinerelor evreice din oraș, iar când doamna Perlberger a încercat să o convingă să mă lase să plec, mama i-a răspuns: „Când îți vei trimite fiica singură, voi face și eu la fel.” Din nou, gluma s-a transformat în realitate: „Un sionist este cel care trimite pe altcineva în Țara Israelului.”Eram minoră și nu puteam obține un pașaport. Pentru a preveni orice sprijin pentru mine, în cazul în care aș fi reușit să ocolesc legea, tatăl meu a vândut terenul de patru dunami pe care îl cumpărase la un moment dat în Ahuza. Cât de mult a  regretat această decizie doisprezece ani mai târziu, doar eu știu. Tensiunea dintre mine și părinții mei mă deprimase profund. Doamna Perlberger, o prietenă de familie foarte dragă, a observat ce se întâmpla și mi-a sugerat să mă alătur clubului WIZO pentru tinere, numit Avoda, unde urma să fim implicate în activități sioniste. Prima mea activitate a fost în biblioteca Rază, condusă de Bianca Groper și Xena Itzicovici. După un timp, am fost inclusă în comitete care strângeau fonduri pentru Keren Hayesod. În mod special, o însoțeam pe doamna  Shabat, care cunoștea foarte bine situația comercianților din oraș și solicita donații de la aceștia în funcție de posibilitățile lor. Ea știa cum să le apeleze la conștiință; printre donatori se aflau membri ai Partidului Național Evreiesc, ai Uniunii Evreilor Religioși din România, dar și persoane neafiliate, care înțelegeau că, în vremuri de restriște, nu se puteau baza pe românii cu care, în aparență, împărtășeau aceleași convingeri. Doamna Shabat se adresa fiecăruia în funcție de mentalitatea și poziția sa, iar astfel reușea să-și îndeplinească misiunea. Doamna Perlberger, din familia Filderman, se ocupa de marile industrii și fabricanți. Toate aceste lucruri ni se păreau atunci de o importanță covârșitoare, dar ce semnificație mai aveau ele în comparație cu furtuna ce se apropia și care, în curând, avea să întunece cerul Europei?

În toamna anului 1939 a izbucnit Al Doilea Război Mondial. Deși România nu a intrat în război până în 1941, facțiunile antisemite și-au ridicat capul și au exercitat presiuni asupra regimului central pentru a emite decrete și a adopta în mod constant noi legi. În regiunea noastră, jugul a devenit și mai greu: evreii din orașele din apropiere au fost expulzați din casele și apartamentele lor.

[Pagina 47]

Peste 5000 de persoane au fost îndreptate spre  Bacău. Însă, în comunitate nu existau suficiente locuințe disponibile, deoarece, la ordinul autorităților, sute de familii de refugiați români au primit cu prioritate apartamentele  mobilate. După decretul privind rezidența a urmat decretul de românizare. Toți comercianții au fost obligați să accepte parteneri români, iar în măsura în care veniturile nu erau suficiente, evreii au fost nevoiți să cedeze. Ca urmare, multe familii  au suferit de foame și au devenit o povară pentru comunitate. Și steaua galbenă a dus la pierderea mijloacelor de trai, deoarece cei care o purtau erau umiliți fără milă, iar odată ce sursele lor de existență au fost distruse, și ei au devenit o povară pentru comunitate. În 1941, elevii și profesorii din școlile publice au fost expulzați. Comunitatea a înființat un liceu propriu, dar toate aceste eforturi nu au fost suficiente pentru a schimba atmosfera sufocantă care domnea în urma ordinelor și decretelor locale, al căror scop era oprimarea crudă – de parcă nu am fi trăit împreună de generații.

Pentru a-mi câștiga existența, am lucrat în fabrica de textile a lui Jean Zingher, care era condusă de un evreu, un expert adus din Polonia. Fiul acestui om, care pe atunci era unul dintre liderii Hashomer Hatzair, este astăzi profesorul Gil la Universitatea din Tel Aviv. Jean Zingher era unul dintre liderii proeminenți ai comunității și uneori se implica și în chestiuni sioniste. În iarna anului 1941, i-am povestit despre situația dificilă a copiilor din orfelinatul Filderman și i-am sugerat să le facă paltoane călduroase. A fost de acord, dar, pentru a evita obiecțiile muncitorilor români din fabrică, a făcut paltoane asemănătoare și pentru copiii acestora. Doamna Yenta Haimovici a supravegheat munca și a angajat femei din familiile care fuseseră strămutate din orașele învecinate. Nu apucasem încă să ne adaptăm la toate decretele, când autoritățile ne-au impus unul nou: un recensământ al întregii populații evreiești, pe baza actelor de identitate. Certificatele erau  eliberate în schimbul unei sume de bani, iar comunitatea era responsabilă de finanțare. Pentru a face față  presiunii, au fost înființate mai multe echipe administrative, conduse de avocatul Bubi Garniceanu. Persoanele sănătoase se prezentau personal în fața comitetului comunității, în timp ce bolnavii erau vizitați la domiciliu. Listele recensământului erau întocmite în mai multe exemplare, dintre care unul era trimis autorităților orașului. Mai târziu, s-a dovedit că acestea au fost folosite pentru a alcătui listele deportaților către diverse locuri. Printre acestea, cel mai greu era în lanțul muntos Făgăraș din Carpați. Am lucrat cu sârguință alături de căruțașul Moshe Cotru, poreclit Dudiah. Am adunat zeci de saci și i-am transferat lui C. Weinberg, care fusese numit șef al grupului și care primea toate hainele. Ulterior, am adăugat toate pachetele la transport sub numele său, iar el s-a ocupat de distribuire pentru a mai alina suferința.

Un destin cumplit îi aștepta pe cei trimiși în Transnistria, și doar datorită eforturilor unei femei, Dr. Gelfand, și ale doamnei Coca Zaharia, unii dintre deportați au reușit să primească pachete cu alimente. Și mai crunt a fost destinul unui grup format din oameni din Bucovina și Basarabia. Aceștia  au fost forțați să-și părăsească locuințele, încărcați în vagoane de vite și predați naziștilor germani. În acest  grup se aflau și două verișoare ale mele, Rina și Stela, fiicele doctorului Marcushon (medic și căpitan în armata română). Ele obținuseră permise de emigrare în America, dar, neavând nicio posibilitate de a călători spre vest, au fost incluse în grupul deportat spre est.

[Pagina 48]

Naziștii germani au îngrămădit toate aceste grupuri în barăci și le-au ars de  vii. Pentru a se asigura de respectarea tuturor ordinelor, autoritățile locale luau prizonieri din rândul comunității,  schimbându-i la fiecare două săptămâni. Și eu am fost printre ei, împreună cu Meir Eybeschitz, Iticovici, Sara Avraham, Shmuel Bernstein, Vataru, Haimovici, membrii consiliului comunității și mulți alții, în total aproximativ 200 de bărbați și femei. Toți am fost închiși în sinagoga negustorilor de import și în sinagoga Rabinului Israel de pe strada Lecca. Nu voi uita niciodată figura patriarhală a lui Rubin Vacsman, supranumit Bulibașa (Bătrânul Țiganilor), care a reușit să influențeze soldații într-o împrejurare, mustrându-i pentru că aduseseră un cal în sinagogă. Ei l-au ascultat și și-au îndreptat  greșeala.

Tulburările din acea vreme au început să-și lase amprenta. Forțele rusești au reușit să spargă frontul în direcția Moldovei. Evreii, în special copiii și bătrânii, au fost forțați să sape tranșee. Printre cei care săpau era și fratele meu mai mic, Dudu. Într-o zi, el a auzit niște gardieni vorbind între ei în germană, spunând că, după ce lucrul va fi terminat, copiii vor fi împușcați sau trimiși în lagărele de exterminare. În acea seară, copiii s-au sfătuit între ei și au decis să nu se mai întoarcă la muncă. Au fost  căutați, dar tunurile rusești deja bombardau orașul, iar mulți soldați români au dezertat și s-au ascuns în casele evreilor. Naziștii germani au început să se retragă, iar alături de ei au plecat și mulți români care se temeau de represaliile rușilor. În oraș domnea o mare confuzie și dezordine; vechiul regim nu se prăbușise încă, iar noul regim nu luase încă formă, dar totuși încerca să preia controlul situației. Printre altele, rețeaua electrică fusese avariată  și trebuia reparată. Toți electricienii din oraș au fost recrutați, printre ei fiind  și fratele meu, Haim. În timp ce se urca pe un stâlp pentru a întinde firele, muncitorii de la sol au conectat curentul. Dacă nu ar fi fost electricianul Sandu Divis, care i-a auzit strigătele, a întrerupt conexiunea și l-a tras la pământ, fără îndoială ar fi ars de viu. Când a ajuns la spital, nu exista penicilină, așa că a fost nevoie să i se amputeze jumătate de braț. Durerea era îngrozitoare, iar dacă nu ar fi fost devotamentul doctorilor Shulemsohn și Herscu, care au stat lângă el zi și noapte până a ieșit din pericol, cine știe ce s-ar fi întâmplat cu el.

Câțiva români au găsit o modalitate de a profita de  situație. Peste noapte, și-au schimbat atitudinea  și au devenit comuniști. Un avocat, cunoscut ca om al mișcării subterane, a descris situația astfel: „Multe roșii verzi (adică membri ai Gărzii Naziste) s-au înroșit peste noapte.” În confuzia care domnea, mișcările de tineret au îndrăznit să organizeze Aliya Ghimel. Grupurile au fost evacuate peste graniță în Iugoslavia. În casa părinților mei se adunau tinerii sioniști. Muca Antler îi supraveghea pe cei care aveau ca scop, în Eretz Israel, să se alăture grupului Nitzanim, iar pe lângă aceștia mai erau și alți membri, printre care fratele meu, Immanuel (Manzu), care a fost rănit în Războiul de Independență și a fost transferat la HGA^[12], unde a fost avansat la gradul de sergent. Vărul meu, Mendel Shalom, și soția lui, Tzila; ruda mea, Freddy Berger, care a căzut în luptele de pe drumul spre Ierusalim; Avraham, Yuzu, Itai, Rika, Sarah și Ada Klein, nepotul lui Isaac Avraham, președintele Histadrutului sionist local. Încetul cu încetul, noul regim din România a început să preia controlul: evreii au fost reintegrați în școlile publice la toate nivelurile, iar pentru prima dată, evrei au fost numiți miniștri și înalți funcționari. Toți au răsuflat ușurați, dar imediat după aceea a început persecuția sioniștilor. Un cunoscut de-al meu, funcționar în vechiul guvern, care reușise să urce pe poziții înalte și în noul regim, mi-a spus că sunt urmărită și că cel mai bine ar fi să părăsesc orașul.

[Pagina 49]

Am mers la București și acolo, la recomandarea prietenului meu Muca Antler, am luat parte, împreună cu M. Liebe și Enzo Cohen — agenți ai Centrului — la strângerea de sprijin pentru comunitățile agricole din Negev. Eu urma să lucrez în Bacău, Piatra Neamț și Buhuși. La finalul campaniei de strângere de fonduri, m-am întors la București. De data aceasta, M. Antler m-a transferat la Hehalutz, unde am lucrat cu Manku Ițicovici, contabilul instituției, care avea nevoie de ajutor în perioada concediilor lucrătorilor. Înainte să apuc să-mi termin munca, au sosit agenți din Țara Israelului pentru a pregăti două vase pentru imigranți: Medina și Gheula.^[13] Ricu Lupescu a coordonat toate activitățile și avea nevoie de un secretar. Domnul Iticovici m-a  recomandat călduros. Salariul nu conta atât  de mult cât rolul în sine, care era unul foarte delicat. În această funcție am întâlnit-o pe doamna Perlberger, care era președinta WIZO. A fost mulțumită de mine și, când a sosit Moshe Agami pentru a coordona activitatea agenților, m-a recomandat cu entuziasm ca o persoană devotată și de încredere, care îndeplinise funcții în Avoda (Munca) — Tineretul WIZO. La sosirea sa, Agami a întâlnit o atmosferă politică tensionată. O generație tânără și ambițioasă își croia drum spre vârfurile ierarhiei. Pentru ei, Gheorghiu-Dej și compania reprezentau trecutul, sortit să dispară, așa cum se întâmplase nu de mult în Rusia Sovietică. Printre cei mai activi erau evrei  care presau pentru o schimbare de abordare a problemelor, în special din punct de vedere economic. Aceste schimbări au început să prindă contur odată cu pregătirile pentru marea Alia, iar unii membri ai regimului au văzut în aceasta o cale de a detensiona situația. Un evreu dintre ei a spus în șoaptă: „Să plece cât mai mulți, va fi mai bine pentru cei care rămân.“ Dar, cu voce tare,  îi numea pe cei care plecau trădători ai patriei și ai regimului. În ciuda tuturor acestor lucruri, s-a ajuns la un acord cu autoritățile, care a permis ca două nave, Pan-York și Pan-Crescent, să plece, cu o limită de bagaj de 15 kilograme de persoană. În atmosfera care a rezultat, sute de familii au fost nevoite să-și vândă bunurile la prețuri foarte mici pentru a putea plăti cheltuielile călătoriei. Doar cei mai înstăriți au  procedat altfel și și-au trimis bagajele pe vase comerciale românești.

În toată agitația care a urmat, nu am fost scutiți de câteva surprize neplăcute. Moshe Sharret, pe atunci directorul departamentului politic al Agenției Evreiești, ne-a transmis prin telegraf să întârziem Aliya din cauza opoziției autorităților britanice. Astfel, a apărut o situație amenințătoare: mii de oameni au rămas fără adăpost, deoarece apartamentele lor fuseseră ocupate de alții. Moshe Agami s-a opus instrucțiunilor. Disperat, s-a adresat unui ofițer al Haganei, Moshe Sneh. Acesta a sosit imediat, însoțit de Klarman, jurnalistul, iar Vilu Katz, originar din România, a servit drept traducător. Ei au organizat o conferință de presă pentru a explica situația, iar după presiuni suplimentare asupra lui Moshe Sharret, și acesta a fost de acord cu plecarea.

La sfârșitul acestei chestiuni, Sneh a dorit o viză pentru a călători în Rusia. La Paris i-au refuzat cererea. Așa că, urmând instrucțiunile lui Agami, am sunat oficialii români pe care îi cunoșteam și i-au aplicat imediat viza, în timp ce el aștepta deja de două săptămâni la Paris o viză pentru România. După câțiva ani, am mers la Knesset pentru a mă întâlni cu câteva persoane într-o chestiune privată. Sneh m-a văzut  și ne-a prezentat lui Ben Gurion, povestindu-i despre episodul cu viza. Într-o zi,  Agami m-a trimis la Ana Pauker. Când am ajuns, m-a întrebat cum mă numesc. I-am răspuns „Guttman”, și părea că își amintește acest nume.

[Pagina 50]

I-am spus că vărul meu a fost printre cei închiși împreună cu ea și că ea a păstrat ca amintire un pachet de țigări, în care se afla o jumătate de țigară rulată, pe care i-ai lăsat-o atunci când ai fost forțat brusc să urci într-un vagon de tren care te ducea în Rusia. Chipul i s-a întristat, ochii i s-au întunecat și a tăcut. Deodată m-a întrebat: „Ești sionistă?” I-am răspuns: „Da!” „În acest caz,  trebuie să faci Aliya imediat.” Mi-a înmânat o listă, subliniind că este strict secretă și că trebuie să o transmit lui Agami de îndată.

Pregătirile pentru Aliyah erau aproape  finalizate. La instrucțiunile lui Agami, i-am avertizat pe liderii activiștilor sioniști centrali că trebuie să facă Aliyah înainte să fie prea târziu. Am făcut exact cum mi s-a cerut. Aproape toți au fost convinși  că exagerez și au spus că românii nu sunt la fel de răi ca rușii. Singurul care a făcut Aliyah a fost avocatul Naftuli (Tuli) Rozental. Toți ceilalți au plătit scump pentru complacerea  lor.

Lika Guttman-Avrahami împreună cu membri ai conducerii Agenției Evreiești – Maroc, 1955

[Pagina 51]

Când am ajuns în Israel, în 1948, m-am prezentat pentru încorporare militară. Spre dezamăgirea mea, am fost respinsă din cauza problemelor de vedere ale ochilor . Având în vedere situația, am contactat imediat prieteni care făceau parte din mișcarea mea și am început să lucrez în filiala din Haifa. Din partea acesteia, am fost aleasă să activez în instituții centrale și naționale. În iulie 1950 l-am însoțit pe soțul meu, Arieh Avrahami, care a plecat în Maroc în numele Departamentului de Aliyah al Agenției Evreiești. Pentru că situația de acolo era delicată, mulți dintre olim^[14] s-au întors acasă – majoritatea pentru că le era dor de familiile lor sau pentru că nu erau pregătiți pentru ritmul de viață în schimbare din Israel, iar o minoritate pentru că li s-au deschis oportunități datorită calificărilor profesionale dobândite în Israel, care acum erau foarte căutate în Maroc. Unii doreau să-și aducă părinții cu ei în Israel și au făcut presiuni asupra biroului Kadima^[15] al Agenției Evreiești, dar s-au lovit de lipsă de înțelegere. Reprezentantul Departamentului nu vorbea nicio limbă pe care aceștia să o înțeleagă: nici franceză, nici arabă, iar ebraica vorbită de cei întorși era slabă și uneori greșită. Funcționarii care se ocupau de ei îi considerau yordim^[16] care meritau pedeapsă, fără să ia în considerare faptul că mulți dintre ei erau veterani de armată. Pentru fiecare solicitare se deschidea un dosar, iar corespondența părea fără sfârșit.

Nu avuseserăm încă timp să ne acomodăm în apartament și nici să cunoaștem instituțiile și persoanele cu care urma să lucrăm, când într-o dimineață au venit și l-au chemat urgent pe Arye la birou. Era agitație, iar când a intrat, câțiva oameni s-au ridicat în picioare și l-au salutat militărește. Erau soldați care îl cunoscuseră în timpul serviciului său militar. Se crease o situație stânjenitoare. Arye i-a chemat pe câțiva dintre ei deoparte și le-a explicat că pot provoca probleme dacă dezvăluie faptul că el este ofițer în armată. S-a stabilit o întâlnire discretă cu ei în Cartierul Evreiesc, mellah – cu condiția ca totul să rămână secret. A fost desemnat și un om de legătură, un funcționar din mellah, și el un yored.Am căutat imediat o modalitate de a fi activă. M-am conectat cu WIZO și, prin intermediul lor, cu organizațiile locale. Existau multe probleme  sensibile. Între locatarii din mellah și locuitorii Cartierului Evreiesc exista o deconectare aproape totală, ca să nu mai vorbim de puținii care locuiau în cartiere mixte, împreună cu europeni, datorită statutului lor de cetățeni străini.

Timp de aproape cinci ani am ajuns să cunosc foarte bine vechea comunitate evreiască din Maroc: erau oameni calzi, loiali și gata să ajute rapid refugiații de război care soseau din Franța ocupată. În acei ani,  numeroși agenți din Israel au vizitat acest loc, printre ei Berginsky, Tsigal și Dr. Yosef Tal, z”l, membri ai conducerii Agenției Evreiești. Baruch Duvdevani, z”l, directorul Departamentului de Aliya,  a lucrat acolo o perioadă îndelungată și nu o dată în condiții periculoase. Au fost și alții, toți animați de același scop: să ajute această comunitate evreiască să facă Aliya, chiar și cu riscuri mari — și, într-adevăr, s-a plătit un preț greu. La sfârșitul acelei epoci, când au avut loc mari schimbări care au început odată cu Declarația de Independență a Marocului, am trăit două momente deosebite în perioada petrecută acolo: stăteam într-o cafenea din centrul orașului, unde obișnuiam să-l aștept pe Arye, și deodată s-a oprit o mașină, iar din ea a sărit o prietenă din tinerețea mea, o femeie creștină căsătorită cu un colonel american. Auzise de la sursele ei că suntem în pericol și ne-a oferit refugiu în casa ei de pe baza militară. I-am mulțumit și i-am spus că putem urma doar instrucțiunile pe care le vom primi.

În acele zile dificile, m-am întâlnit pe neașteptate cu o fostă colegă de clasă care se căsătorise cu un localnic, un inginer evreu. Pe atunci  nu erau mulți ingineri aici, nici evrei, nici arabi. Era îngrijorată  de soarta noastră, precum și de soarta tuturor evreilor. În decembrie 1957 ne-am întors în Israel.

Note ale traducătorului:

1. Hovavei Zion și Hibat Zion — organizații proto - sioniste din anii Retur
2. În engleză, uneori scris Shub. Numele provine probabil din ocupația  de măcelar ritual. Retur
3. Lider religios al unei comunități hasidice. Retur
4. Instituție evreiască pentru studii rabinice avansate. Retur
5. De binecuvântată amintire. Retur
6. Cooperativă agricolă. Retur
7. Așezare agricolă cooperatistă. Retur
8. Asociația Culturală a Femeilor Evreice — Cultural Association of Jewish Women — WIZO este acronimul pentru Women’s International Zionist Organization, fondată în 1920 pentru a oferi asistență socială în Palestina sub mandat britanic. Retur
9. Fondul Național  Evreiesc. Retur
10. În limba română, denumit Regatul (Regat). Retur
11. Cuvântul idiș pentru cerșit. Retur
12. Grup de apărare civilă fondat la Haifa în 1939. Retur
13. Nume care înseamnă „Stat” și „Răscumpărare”. Retur
14. Olim este cuvântul ebraic pentru imigranții evrei în Țara Israelului. El  implică o înălțare spirituală. Retur
15. Supravegheată de Agenția Evreiască, Kadima a fost rețeaua sionistă clandestină care a facilitat migrarea în masă a evreilor marocani în Israel între 1949 și 1956. Retur
16. Cuvântul ebraic pentru evreii care emigrează din Țara Israelului. El  implică o coborâre spirituală. Retur

[Pagina 57]

În Moldova, Bacăul era cel mai prosper și dinamic oraș și se număra printre cele cinci cele mai importante centre economice ale României. Situația geografică a orașului a contribuit semnificativ la acest fapt: amplasarea sa aproape de locul unde râul Bistrița se varsă în râul Siret (Seret, în limba Yidiș) și proximitatea față de vechiul drum care ducea spre București și spre Polonia (drum care mai târziu s-a transformat într-o șosea principală). Totodată, a fost construită o cale ferată, factor care a impulsionat dezvoltarea economică a orașului. Alte orașe, precum Dorohoi, Vaslui, Bârlad, Huși și, într-o anumită măsură, chiar și Iași, au rămas în afara acestei noi și moderne căi comerciale. Din acest motiv, evreii din aceste localități au continuat să trăiască o viață tradițională de târgoveți evrei moldoveni, și nu, Doamne ferește, din lipsă de cunoștințe sau din lipsă de talent economic și comercial, precum cel al familiei Izvorianu sau al membrilor familiei Filderman, fondatorii industriei prospere din Bacău.

Orașul Bacău, pe lângă amplasarea sa pe principala șosea comercială, avea un alt avantaj: se afla în apropierea unei regiuni  bogate cu resurse naturale și cu orașele Piatra Neamț, Buhuși, Târgu Neamț și întreaga vale a râului Trotuș. Această zonă a adus o contribuție considerabilă la economia Bacăului, care a devenit o metropolă economică locală. Este important de menționat că regiunea aceasta era bogată în resurse naturale: lemn, cărbune și petrol. Aceste resurse  naturale erau direcționate spre Bacău, orașul central, unde au fost înființate fabrici de procesare și comercializare. S-au înființat  rafinării și unități ale industriei petrochimice, precum și o fabrică de hârtie numită Letea.

În anul 1840, în provincia Bacău  existau rafinării primitive care prelucrau țițeiul natural și produceau ulei pentru încălzirea sobelor. Printre altele, se remarcă rafinăria lui B. Shefer, înființată în localitatea Lucăcești în 1840, precum și rafinăria lui M. Haimsohn, înființată tot în Lucăcești, în 1844.

[Pagina 58]

De fapt,  aceste rafinării erau ateliere, iar procesul de rafinare a petrolului se făcea într-un mod limitat și simplu. Ulterior, au fost înființate și alte rafinării, la scară mai mare:

• în 1860, în localitatea Lucăcești, de către Elic Leibu;
• în 1861, de către Alter Schwartz;
• în 1872, de către H. și S. Bernstein;
• în 1880, două rafinării au fost înființate de D. Grinberg și N. Zilberman;
• tot în 1880, o rafinărie a fost înființată de S. Schwartz în orașul Onești;
• în 1887, două rafinării au fost înființate de Făinaru și Blum în localitatea Mărgineni;
• în 1895, o rafinărie a fost înființată de Leon Leibu în orașul Adjud;
• în 1904, o rafinărie a fost înființată de Y. Hackman în localitatea Luncani.

Industria pielăriei  s-a dezvoltat, de asemenea. Fabricile au fost construite pe malul râului Bistrița, din motive sanitare. În această  zonă se afla abatorul municipal. Vâslașii obișnuiau să vină aici cu plutele la pescuit, în zona fabricilor de lângă strada Leca. Veneau  cu undițele lor, dar cumpărau și pește de la pescăria locală. Era un cartier liniștit. Din când în când se auzeau grohăiturile animalelor din abator. Printre  tăbăcăriile aflate pe malul Bistriței se numărau cele ale lui Klein, Abramovici, Froica Grinberg și Alfred Weiss. O turmă de vite care exista în zona dintre orașele Adjud și Sascut a contribuit într-o măsură considerabilă la dezvoltarea economică a orașului. Această turmă era întreținută cu ajutorul subproduselor de pulpă provenite de la fabrica de sfeclă din Sascut.

În morile înființate în Bacău erau măcinate recoltele din regiunea estică a provinciei: grâu și porumb. Centrul regiunii  estice a județului se afla în așezarea Plopana. Această zonă  era strâns legată de oraș. Totuși, morile și tăbăcăriile nu erau specifice doar orașului Bacău: aceste industrii existau în toate orașele moldovenești. O industrie care distinge Bacăul era cea a țesăturilor — industria textilă. Trei  fabrici de țesături și textile funcționau în Bacău. Materia  primă — lâna — nu era de calitate înaltă; doar o parte din ea era de bună calitate. Producătorii au găsit un substitut ieftin: bucăți de pânză uzată (cârpe), fie fabricate în România, fie importate. Țesăturile și produsul final erau un fel de “shaatnez”^[1], un amestec de lână și fire provenite din „cârpe“. După povestea unui evreu care s-a îmbogățit fabricând "fazani la conservă": „Aveau jumătate carne de cal, jumătate carne de fazan“. O altă metodă de îmbogățire pentru producătorii de țesături și textile era provocarea de incendii. Fabricile erau  asigurate, astfel că primeau despăgubiri de la compania de asigurări. Primirea acestor compensații avea efect pozitiv asupra construirii unor fabrici noi și mai mari, dotate cu echipamente moderne, cum ar fi mașini pentru pregătirea „cârpelor“.

[Pagina 59]

O a treia metodă de îmbogățire folosită de producătorii de textile a fost datorită taxelor vamale de protecție. Aceste  taxe au împiedicat importul de țesături din străinătate, în special din Anglia. În acest  fel, producătorii locali de textile au făcut avere, deoarece nu aveau concurență, iar marfa era adusă doar de la ei. Realizarea acestui aranjament a fost posibilă datorită autorităților române, prin intervenția alianței sfinte evreo-germane dintre compania din Buhuși și industriașul Sharg. Un fapt interesant: în anul 1938, un fabricant de textile a mers în Anglia pentru a verifica posibilitatea achiziționării unei fabrici acolo, dar s-a întors dezamăgit în România – a descoperit că, în Anglia, profitul industriei era de aproximativ cinci la sută din capitalul investit, în timp ce în România profitul depășea treizeci la sută. Industria textilă era cea mai profitabilă din economia românească! Această industrie a rămas cea mai profitabilă până în anul 1948, când fabricile au fost naționalizate.

Nu intenționez să numesc și să prezint toate fabricile și uzinele care produceau o gamă largă de produse, dar nu pot să trec cu vederea rușinea nerecunoștinței venite din partea urmașilor calomniatorilor. Evreii au pus bazele unei industrii dezvoltate și prospere în orașul de pe malul râului Bistrița. Astfel de cuvinte au fost publicate de un om pe nume Ovidiu Genaru în publicația locală Ateneu, în septembrie 1973: Redau aici câteva date dintr-o carte (Orașul Bacău în trecut și prezent de Gregori Grigorovici, 1934) și le aduc în fața membrilor generației tinere… Nu le voi interpreta, pentru că îmi ies din gură hohote de râs amestecate cu lacrimi. Dar trecutul  nu poate fi schimbat. Citesc o serie de inscripții din cimitirul industrial (așa scrie în originalul românesc!) al Bacăului: Fabrica de panglici a fraților Drimer; fabrica de saltele și pături a lui R. Oringher; fabrica de glutiniu pentru producerea de clei aparținând S.A.R (Societatea Anonimă Română); rafinăria lui B. Blum și Fiii; fabrica de la Mărgineni care produce combustibil pentru avioane (excelent, dar în ce cantitate?); o întreprindere rurală – fabrica de țesături a companiei lui S. Filderman (această fabrică producea textile și pânzeturi groase, țesături brute pentru haine de sac, lenjerie, ceea ce interesa țăranul român); moara Haomanit cu turbine a companiei S. Feldman; fabrica de mobilă, tâmplărie și grinzi din lemn a lui Y. Stoleru. Erau mulți meșteșugari, mai ales printre țigani, care se plimbau prin piața centrală având o ocupație suplimentară: vindeau produse mărunte, rodul muncii lor. O altă ocupație era vânzarea de obiecte mărunte pe care le cărau din loc în loc. Dintre produsele lor, se remarcau: capcane de șoareci, foarfece, cuțite, piepteni țigănești: „Cumpărați piepteni, domnilor, cumpărați piepteni!”

Mai proeminenți erau comercianții care făceau negoț la scară mare. Aceștia erau angrosiști de produse meșteșugărești: confecționau haine din pânză albă, pături, glugi, lăzi de zestre, căciuli țărănești din lână. Clienții lor erau membrii clasei de sus din Bacău. Orașul  a realizat lucruri remarcabile în domeniul comerțului și industriei într-o perioadă scurtă de timp.

[Pagina 60]

Mai presus de toate era Chevra Kadisha, a cărei misiune era să aibă grijă de pietrele funerare din cimitirele orașului. Mai târziu, poetul își exprimă cuvintele într-un stil mai serios, pasionat și partizan: „Există oare o distanță de câțiva ani-lumină până la acea planetă necunoscută? Astăzi vedem o dezvoltare industrială uriașă, fără precedent, organizată de Partidul Comunist Român, care a contribuit la prosperitatea industriei în orașul Bacău. Indiferența burgheză a fost cea care a oprit entuziasmul și parcă a legat lingouri grele de plumb de aripile viselor. În zilele noastre, s-au realizat mari împliniri.”

Un „mare gânditor” poate „șterge de pe hartă”, dintr-o singură mișcare de condei, trecutul unui oraș care a ajuns la acele realizări datorită boomului comercial la care evreii au contribuit în mod semnificativ. „Da, este posibil să construim o industrie prosperă fără “evreii aceia”^[2] Singer, Perlberger, Calmanovici”, scria un alt apologet pe nume Calistrat Sabin, în jurnalul menționat anterior, de o calitate foarte slabă. Așa-zișii „gânditori” nu s-au mulțumit doar să ia în derâdere și să minimalizeze contribuția importantă a evreilor la industrie. Ei continuau să se îndepărteze de adevăr, încercând să demonstreze că și comerțul din orașul Bacău a început… „ ca fiind comerțul de stat ”.

Este greu să le explici și să le transmiți faptul că, în anul 1742, domnitorul Constantin Mavrocordat le-a permis comercianților evrei din orașul Hutin să se stabilească în Bacău și să-și construiască casele pe pământul său. Le-a oferit evreilor protecția sa și le-a acordat scutiri de taxe. Într-un  document din anul 1769 sunt menționați mulți comercianți evrei care vindeau băuturi alcoolice, ulei și alte produse. La recensământul din 1896 erau înregistrați 550 de comercianți evrei în Bacău. Aproape  de perioada Holocaustului, în oraș existau 643 de comercianți evrei. Averile a 621 dintre aceștia au fost expropriate. Comerțul a adus prosperitate economică orașului Bacău, o prosperitate de care puține orașe din România s-au bucurat. Mulți comercianți se ocupau de import și export. Cantitatea  de mărfuri de pe piața locală era mare.

Nu exista niciun adevăr în vorbele apărătorilor regimului comunist!

Note ale traducătorului:

1. O țesătură făcută dintr-un amestec de lână și in (Linsey-Woolsey), pe care legea iudaică, conform Torei, interzice să fie purtată. Retur
2. Acest cuvânt era folosit frecvent în anii 1990, când a fost publicată cartea memorială, dar în prezent este înțeles ca un termen jignitor. Retur

  Bacău, Romania     Yizkor Book Project     JewishGen Home Page

Copyright © 1999-2025 by JewishGen, Inc.
Updated 10 Apr 2025 by LA