« Pagina anterioara Cuprins

[Pagina 65]

[Pagina 66]

[Pagina 67]

Holocaustul nu i-a cruțat pe evreii din România. A fost o perioadă lipsită de logică și rațiune, cufundată în lăcomie neînfrânată, o epocă în care temeliile lumii s-au cutremurat și au amenințat să îngroape toată umanitatea, toate resursele și realizările sale sub ruine. Primele semne  ale catastrofei au apărut cu mult înainte. Regimul Goga-Cuzist^[1], care a durat doar o scurtă perioadă, a lăsat urme care nu au putut fi șterse. Evreii au „câștigat” rușinarea, incitarea și batjocura din partea celorlalți. Starea lor, aflată în continuă degradare, s-a manifestat în toate domeniile: în viața economică, viața spirituală și viața socială, precum și în modul în care erau tratați de către autorități. Un vânt rău bătea și prevestea cumplita tragedie ce avea să se abată asupra poporului evreu.

Înainte de publicarea decretului general din 1940, avocații evrei au fost eliminați din cabinetele de avocatură din Bacău. În fruntea acestor birouri juridice se aflau câțiva avocați antisemiti cuziști, printre care Urziceanu și Antoniu. Decretul din 1940, care a fost făcut public, anunța concedierea imediată a tuturor evreilor care activau ca avocați, ingineri, profesori, arhitecți și jurnaliști. Înainte de aceasta,  jurnaliștii evrei fuseseră deja înlăturați din redacțiile ziarelor. În liceele  publice din oraș domnea o atmosferă de antisemitism, alimentată de unii dintre profesori. Un neamț pe nume Klug, adept al ideologiei naziste, preda Goethe și Schiller, dar își petrecea o parte din ore promovând teoria rasială, vorbind despre superioritatea rasei ariene și inferioritatea rasei semite. Stoian, profesor de geografie, era motivat de dorința de „a avansa” și de a urca în ierarhia Mișcării Legionare. Și-a împlinit visul: în anul 1940, a fost numit responsabil cu regiunea Bacău. Un alt profesor antisemit, Popescu-Caso, care preda literatura română, le-a interzis elevilor să discute despre autorul și dramaturgul evreu Roneti Roman, care scria în limba română în secolul al XIX-lea, susținând că acesta nu era demn să se afle alături de alți scriitori români.

[Pagina 68]

Focșa, profesorul de muzică, obișnuia să țină discursuri delirante despre „trădătorii de neam care fac afaceri cu evreii”^[2]. Puțini erau  profesorii cu orizonturi largi și viziuni democratice, precum Buțatu, profesorul de științe ale naturii. Oameni ca el erau „păsări rare” în colectivul didactic al liceului de stat din Bacău. Prin urmare, nu este de mirare că tinerii din Bacău, care au primit o educație naționalistă extremă și antisemită, au devenit legionari pasionați. În anul 1939, după asasinarea prim-ministrului României, Armand Călinescu, au fost capturați „țapi ispășitori“, mulți dintre ei fiind legionari din Bacău, și au fost executați în Piața Florescu. Totuși,  chiar și după aceste evenimente, mulți legionari au rămas în oraș și în întreaga Românie. Ei au continuat să militeze pentru punerea în aplicare a planurilor fascist-naționaliste ale liderului lor, Corneliu Zelea Codreanu (numit „Căpitanul”), care a fost condamnat la moarte și executat în anul 1939, din ordinul regelui Carol al II-lea^[3].

Semne suplimentare ale tragediei urmau să vină cu relatările despre pasageri evrei aruncați din trenuri aflate în mișcare. În orașul Dorohoi a avut loc un mare pogrom. Comandantul evreu, Iancu Solomon, a fost ucis în orașul Herța (transferat în anul 1940 către Uniunea Sovietică) într-un atac al armatei ruse. El a „reușit” să devină prima victimă evreiască a epocii Holocaustului în regiunea Bacău. Cu câteva luni înainte de instalarea regimului legionar condus de Antonescu în România, a început eliminarea soldaților evrei din armata română. Acești soldați evrei au fost scoși din armată, forțați să-și dea jos uniformele și trimiși doar în lenjerie intimă înapoi la unitățile lor. De  acolo au fost deportați în lagăre de muncă. Se răspândeau zvonuri false și rău intenționate potrivit cărora evreii din Basarabia și nordul Bucovinei i-ar fi întâmpinat cu bucurie pe invadatorii ruși, care ocupaseră aceste teritorii conform unui dictat^[4] impus României în anul 1940. Potrivit acestor  povești, evreii le-ar fi dus flori soldaților ruși și i-ar fi umilit, batjocorit și lovit pe ofițerii români prezenți la momentul intrării trupelor rusești. Aceste zvonuri au contribuit semnificativ la intensificarea antisemitismului și a persecuției împotriva evreilor din România.

Refugiații evrei din Polonia, care au fugit în România după ce țara lor a fost ocupată de Germania nazistă, au adus informații noi. Ei au vorbit despre fețele teribile ale ocupației naziste și despre atitudinea naziștilor față de localnici; aceștia îi atacau pe evrei pentru a câștiga inimile populației ocupate și îi îndemnau să-și exprime ura față de evrei.  Aceasta a fost un semnal de avertizare pentru evreii din România, care au început să se teamă pentru soarta lor după ce regimul pro-nazist a ajuns la putere. Ultimul avertisment transmis evreilor din România a fost un dictat vienez din anul 1940. Administrația Gigurtu a fost obligată să accepte acest dictat care i-a fost impus, fiind forțată să cedeze Transilvania de Nord Ungariei. Tinerii din Bacău care au fost trimiși într-un lagăr de muncă silnică la Ciceu, aflat la granița dintre județele Bacău și Miercurea Ciuc, s-au întors din locul unde fuseseră deportați și au povestit despre persecuțiile împotriva romilor și evreilor. Ei au vorbit despre „Apărătorii Șoimului”  și despre „Crucea cu Săgeți” a lui Szálasi^[5].

[Pagina 69]

Aceasta le trăda cruzimea  diabolică. Ura ungurilor din Transilvania față de evrei, in special, dar și la români localnici, era fără margini. Nu puteau suporta existența nici măcar a unui singur evreu! O mulțime de invadatori a năvălit în satele ocupate o parte de evrei și au comis crime cu sânge rece. Ura lor nu cunoștea limite. A atins apogeul câteva luni mai târziu, într-un pogrom desfășurat în orașelul Sărmaș. Toți evreii locali au fost adunați în ajunul Yom Kipur^[6] și au fost forțați să sape o groapă imensă – o groapă comună – înainte de a fi împușcați. Ucigașii unguri din Transilvania și-au „demonstrat puterea” patru ani mai târziu, în anul 1944, prin înființarea ghetourilor în orașele din Transilvania, iar apoi au trimis evreii în lagărele de concentrare Auschwitz și Birkenau.

Note ale traducătorului:

1. Gogu Rădulescu și Alexandru C. Cuza au fost amândoi figuri politice românești proeminente în perioada interbelică. Rădulescu a fost prim-ministru între anii 1933–1937 și lider al „Partidului Țărănesc”, promovând reforma socială. Cuza a fost fondatorul Ligii Apărării Național-Creștine în 1923 și era cunoscut pentru convingerile sale profund antisemite. Retur
2. Termen peiorativ folosit împotriva evreilor. Retur
3. Regele României timp de un deceniu, din iunie 1930 până în 1940, când a abdicat de la tron. Retur
4. Cuvânt german pentru un decret emis de o persoană aflată la putere. Popularitatea acestui cuvânt crește în perioadele de conflict care implică Rusia și Germania. Retur
5. Ferenc Szálasi – 6 ianuarie 1897 – 12 martie 1946, a fost un ofițer militar, politician și lider al Partidului Crucilor cu Săgeți, care a condus guvernul Ungariei în timpul ocupației naziste din Al Doilea Război Mondial. Retur
6. Ajunul Zilei Ispășirii. Sărbătorile evreiești încep la apusul soarelui și continuă până la următorul apus; noaptea dinaintea începerii sărbătorii este denumită Erev, ceea ce în ebraică se poate traduce simplu ca „seară”. Retur

[Pagina 70]

Regimul legionar condus de Antonescu a început cu semne prevestitoare de catastrofă. Atmosfera  era apăsătoare. Majoritatea  localurilor, restaurantelor și magazinelor erau marcate cu linii oblice și svastici. Îmbrăcămintea predominantă era cămașa  verde (simbolul legionarilor). Svastici erau desenate peste tot. Oamenii  se comportau într-un mod ciudat. Pretutindeni puteai întâlni fețe cunoscute care deveniseră străine, cu o expresie indiferentă și rece. Privirea  lor era ostilă. Până atunci  păreau a fi prieteni, dar nu era așa. Vecinii și prietenii se comportau distant. Când întrebai politicos cunoscuți pe stradă sau în autobuz „ce mai faci?”, îți răspundeau cu ostilitate.

Au  apărut fețe noi în oraș. Erau îmbrăcați  în haine țărănești, iar dedesubt li se vedeau cămășile verzi. Erau  oameni josnici, mânati de lăcomie, interesați de jaf, dușmani ai lui Israel. Acest lucru i-a atras la Bacău. Când îndrăzneai să îți asumi riscul de a intra într-o instituție de stat, găseai acolo: oameni noi alături de vechi cunoscuți, dar îmbrăcați în haine noi. Răsuflai  ușurat când ieșeai din clădire, pentru că comportamentul lor nu-ți era deloc favorabil.

În  biserici se țineau rugăciuni zi și noapte. Creștinii purtau torțe în stil pascal – în noaptea Învierii mențineau ritualuri diferite, slujbe și comemorări pentru a-și aminti de victimele războiului din Spania sau de victimele din timpul domniei tiranului Carol al II-lea^[1]. Piața bisericii principale, Sfântul Nicolae, din Bacău, era mai plină ca niciodată. De  acolo plecau convoaie către „Casa Verde” (reședința legionarilor, operativi ai „Gărzii de Fier”), către centrul de românizare care fusese înființat recent, precum și către cartierele evreiești pentru a le jefui și a le profana.

[Pagina 71]

În fiecare  zi apăreau decrete noi și existau hotărâri diferite împotriva evreilor: evreilor care lucrau în profesii liberale li se retrăgeau autorizațiile de muncă^[2]; elevii și profesorii evrei erau alungați din școli; proprietățile evreiești erau confiscate. Aceste  decrete aveau ecouri triste pe străzile evreiești. Evreii simțeau o lipsă totală de siguranță în ceea ce privește viața lor sau bunurile lor – ateliere, fabrici mari și magazine. Se  pregăteau „comisii de românizare”. Evreii  au început să-și treacă bunurile în mâinile prietenilor lor români. Termenele  de evacuare impuse prin decrete erau practic imposibil de respectat. Bandele de jefuitori erau pline de lăcomie și pasiune, nu aveau răbdare să aștepte. De  multă vreme își așteptau norocul, visul de îmbogățire. „Strada Mare” și magazinele evreiești impunătoare de acolo erau cea mai mare dorință a inimii lor. Chiar  și magazinele mici de pe alte străzi  le satisfăceau pofta. Gândul lor era că, dacă nu curge bogăția, măcar să picure. Au atacat  în zonele Bacău - Piatra, Podul de Fier și chiar pe strada Leca.

La câteva luni după adoptarea noilor reguli, s-au produs schimbări majore. Cine îndrăznea să se opună? Chiar  și fără a-și manifesta deschis rezistența, oamenii erau târâți la „Casa Verde” și bătuți cu sălbăticie. De  asemenea, evreii erau bătuți peste tot, chiar și pe stradă. În anul 1941, au sosit vești îngrozitoare  din capitală, București. A izbucnit rebeliunea legionară. Mulți oameni  au fost uciși cu brutalitate. Masacrele au fost comise în abatoare urbane și în pădurea Jilava. Oameni  erau scoși din paturi în toiul nopții, urcați în dube și uciși cu cruzime. Un apel anonim a anunțat că printre victime se afla și Aurel User, un evreu din Bacău, care era sportiv și unul dintre cei mai cunoscuți cicliști din România. A fost scos cu forța din camera sa de la hotelul „Universal”, unde era cazat, și dus la abator. Zvonuri teribile soseau și din alte orașe. Un buletin radio relata despre lupte de stradă între armată și legionari și despre căderea legionarilor sub forțele militare loiale Mareșalului Ion Antonescu, care deținea atunci puterea.

Legionarii locali din Bacău aproape că au dispărut. Uniformele  lor cu dungi diagonale, cămășile verzi și privirea lor arogantă au dispărut aproape complet din peisaj. Totuși, evreii, care din experiență își pierduseră iluziile, au înțeles că nu aveau motive de bucurie și că din „revoluții” nu aveau să iasă niciun câștig pentru ei. Schimbarea  unui conducător nu e decât o „bucurie de nebun”. După  câteva săptămâni, mulți legionari au dispărut din funcțiile pe care le ocupaseră în diferite instituții de stat, iar locurile lor au fost ocupate de alții. Aceștia  făceau parte dintre susținătorii mareșalului Ion Antonescu.

Note ale traducătorului:

1. Regele Carol al II-lea a domnit peste România între anii 1930 și 1940 și este cunoscut pentru autoritarismul său, lăsând o amprentă de instabilitate politică asupra națiunii.  Return
2. Profesii liberale care includ, de exemplu, Dreptul, Sănătatea Publică, Finanțele și Ingineria. Return

[Pagina 76]

Un număr de tineri profesori de la „Liceul Evreiesc”, ajutați de elevii din clasele mai mari, au descoperit spiritul voluntariatului și au inițiat o acțiune de identificare a copiilor fără sprijin familial și fără părinți. Echipe de voluntari au început să viziteze locuințele. Uneori,  găseau ușile încuiate și doar prin ferestre puteau vedea copiii, stând pe podea. Lămpile  cu ulei fumegau, servind atât pentru iluminat, cât și pentru încălzire. Scopul lor era să scoată acești copii din asemenea condiții, să aibă grijă de ei și să îi protejeze. Sinagoga,  care s-a dovedit a fi cea mai potrivită pentru acest scop, se afla în apropierea Liceului Evreiesc.

Olga Marcus,  o fată entuziastă, elevă în clasa a XII-a, a condus cu pricepere căminul pentru copii după cel de-al Doilea Război Mondial. Ea a povestit: „Adunarea copiilor a durat câteva zile. În fiecare zi găseam  copii în situații dificile. Sinagoga a devenit o casă a copiilor și în scurt timp s-a aglomerat foarte tare. Am mutat căminul pentru copii într-o altă sinagogă, o sinagogă numită după Weissman, aflată lângă piață.

Pentru început, am adus un frizer și le-am tuns pe copii. Copiii au fost examinați de Dr. Shmuel Shabat z”l, un om pe care îl numim cu drag „Tatăl copiilor”, ajutat de doi studenți doctoranzi ai facultății de medicină, care fuseseră exmatriculați în urma legilor rasiale – Mishu Schulmson și Alexander Iliescu. Următoarea  sarcină a fost strângerea hainelor. În căminul  copiilor nu era mobilier. Nu exista  mobilă, în afară de două bârne sprijinite pe doi butuci. S-a întâmplat ca degetul unui copil să fie prins între bârnă și butuc. Îl  linișteam și i-am dat o bomboană și o bucată de covrig. Chiar și degetul meu a fost prins într-o zi între bârnă și butuc; Lorica Cioară, prietena mea, mi-a oferit o bomboană ca să nu plâng nici eu… Organizarea căminului a fost dificilă,  iar condițiile erau grele și chiar ilegale. Nu s-au făcut pregătiri speciale, iar decizia de a începe să gestionăm căminul a fost luată aproape simultan cu începerea activității. Cu timpul, acesta  a devenit „Căminul Copiilor Evrei Nevoiași” de lângă Liceul Evreiesc, spre deosebire de „Grădinița Evreiască a Familiilor Avute”, condusă de comunitate. Nu exista un buget, liceul vecin funcționa și singura sursă de venit a școlii era taxa de școlarizare a elevilor.

[Pagina 77]

Sărbătoare în Căminul Copiilor

[Pagina 78]

Clasă la Școala Primară

Într-o după-amiază, copiii stăteau așezați pe pături, direct pe podea, și ascultau o poveste spusă de educatoarea de grădiniță, o tânără fată. Ea folosea  o cutie de lemn în timpul orei de povestiri, urcându-se pe ea pentru a sublinia anumite momente și pentru a le face mai ușor de înțeles copiilor. Își mișca  mâinile și, din când în când, lovea cu picioarele cutia. Copiii râdeau,  se amuzau, iar povestea îi captiva. Deodată,  au intrat câțiva oameni și au luat cutia. Cine și-ar fi putut imagina că acea cutie, care fusese o sursă de distracție pentru cei mici, avea să fie folosită ca sicriu, pentru a duce un trup la cimitir? La urma urmei, trăiau în vreme de război și era lipsă de toate! Chiar și cutiile vechi de zahăr puteau servi drept sicrie! La ceva timp după aceea, centrul s-a mutat la Sinagoga Meriescu. Acolo, etajul superior  a fost amenajat ca dormitor. Copiii veneau la centru dincolo de cartierul Gherăiești, trecând podul Șerbănești de peste râul Bistrița. Din cauza lipsei de spațiu, cei care nu aveau loc să rămână erau nevoiți să meargă câțiva kilometri înapoi acasă.

Mai târziu, ne-am mutat la Sinagoga Rabinului Israel, care era mai mare și situată într-o zonă mai scumpă. Am instalat  o mică groapă cu nisip în curte. Bolnavii de  rahitism făceau băi de soare. Acest fapt a stârnit indignarea unor evrei haredim, în special bătrâni, care s-au opus ca acești copii – chiar și cei bolnavi de rahitism – să stea pe nisip, fără haine, în curtea sinagogii.

  Bacău, Romania     Yizkor Book Project     JewishGen Home Page

Copyright © 1999-2025 by JewishGen, Inc.
Updated 21 Apr 2025 by LA