Cuprins Pagina urmatoare »

[Pagina 9]

Când mă gândesc la viața evreiască din Bacău, îmi vin în minte atât amintiri plăcute, cât și triste. Concetățenii mei au contribuit mult și neobosit pentru a umple orașul de tradiție iudaică și de idealul sionist, în ciuda opoziției regimului și a unei părți a populației române, care era animată de ură față de comunitatea evreiască.

Cea mai remarcabilă personalitate a comunității, timp de decenii, a fost Meir Eybeshitz, de binecuvântată amintire, un lider spiritual și un mare sionist al evreimii băcăuane, care a luptat pentru educația iudaică, pentru păstrarea tradiției și pentru Aliyah în Țara Israel.

După Holocaust, odată cu emigrarea în masă către Israel, peisajul orașului s-a schimbat, iar astăzi numărul evreilor rămași se împuținează tot mai mult.

În această carte, am dorit să aduc la lumină povestea comunității evreiești din Bacău – o poveste de mândrie, curaj și durere.

[Pagina 10]

[Pagina 11]

[Pagina 12]

[Pagina 13]

Comunitățile evreiești au avut un rol important în păstrarea tradiției iudaice și în promovarea Torei și a sionismului. Pentru a-și îndeplini această misiune, comunitățile evreiești din România au trebuit să lupte împotriva amestecului partidelor românești „istorice” în viața evreilor și împotriva asimilării, pentru a proteja credința iudaică, pentru promovarea culturii evreiești, pentru egalitate în organizațiile comunitare și pentru susținerea și implementarea idealului sionist.

În perioada 1925-1939 în Bacău trăiau aproximativ 10.000 de evrei. Comunitatea îi ajuta pe evreii săraci cu bani, cu lemne pentru încălzire în timpul iernii, cu haine și încălțăminte pentru copii și cu matzah pentru sărbătoarea de Pesah.Începând din 1925, conducerea comunității a inclus evrei care, în mare parte, fuseseră membri ai partidelor politice românești: Partidul Liberal și Partidul Țărănesc. La un moment dat, în fruntea acesteia s-a aflat Uzias Hershkvitz - din partea Partidului Liberal - iar în opoziție față de el, Yosef Feldhar - din partea Partidului Țărănesc.

În loc să se ocupe de adevăratele interese ale evreilor, acei lideri au servit partidele din care făceau parte, ceea ce nu a fost beneficitor pentru evrei. Le lipsea educația evreiască și nu aveau nicio legătură cu sionismul. Acei oameni nu erau deloc capabili să rezolve problemele comunității într-un spirit evreiesc, să prevină asimilarea și să răspândească ideea sionismului.

Majoritatea evreilor din Bacău erau credincioși tradiției evreiești. Ei nu puteau rămâne deoparte, fără să reacționeze, atunci când vedeau conducerea comunității neglijând instituțiile culturale evreiești: școlile, Hederul^[1], Talmud Torah^[2], sinagogile, cimitirele și supravegherea Kashrutului^[3]. Membrii comunității evreiești au început să lupte împotriva interferenței partidelor politice românești în viața lor.

[Pagina 14]

Lupta a început să dea roade în alegerile pentru conducerea comunității, când au fost aleși mai mulți sioniști și susținători ai național-religioșilor, precum Yisrael Drimer, Dr. Tecucianu, frații Glassman, Wolf Isser, Yosef Goldenberg, Dr. Roșu, Yosef Itzikowitz și eu însumi. Am fost ales în  unanimitate președinte al Departamentului de Educație și Religie din cadrul comunității.

În cadrul acestui rol, eram responsabil de educația tineretului în spiritul luptei împotriva asimilării și pentru studiul sionismului. Am extins studiul limbii ebraice, al Bibliei și al istoriei și culturii Israelului în cele două școli primare evreiești din oraș, unde Itzkowitz, Yosef și Schechter erau profesori de Ebraică. De asemenea, am dezvoltat cele două Hederuri, unde copiii mici învățau Ebraica, iar copiii mai mari studiau Tora. Dintre profesorii care au predat acolo, e important să-l menționez pe domnul Mardler, care a educat generații de copii până la bătrânețe.

Am deschis două școli Talmud Torah, care funcționau în sinagogi și unde tinerii studiau Tora și Talmudul.

Totodată, am numit doi Mashgichim (supraveghetori ai Kashrutului) și am mărit ajutorul acordat celor nevoiași, oferindu-le bani, alimente, mațot și îmbrăcăminte. Un exemplu de luptă pentru dreptate a fost preluarea controlului asupra cimitirului. Anterior, în acest cadru, existaseră certuri între bogați - reprezentanții partidelor românești - și ceilalți evrei din oraș. În acea perioadă, administrarea cimitirului se afla sub supravegherea directă a președintelui comunității, Uzias Hershkowitz. Din păcate, el practica favoritismul; locurile de înmormântare bune, situate în zona centrală a cimitirului, erau rezervate pentru cei bogați și pentru persoanele care împărtășeau convingerile sale politice. În schimb, intelectualii, cei neafiliați politic, comercianții, funcționarii și meșteșugarii primeau locuri de înmormântare la periferia cimitirului.

În 1931, în fruntea unui grup format împreună cu Shmuel Bernstein, Yisrael Drimer, Yosef Goldenberg, Wolf Isser și Yosef Glassman, am cerut organizarea unor noi alegeri pentru conducerea comunității, având ca obiectiv - printre altele - soluționarea problemei cimitirului.

Când am văzut că conducerea comunității s-a opus acestui proces, am acționat. În fruntea unui grup de treizeci de persoane, membri ai consiliului comunității, dar și simpli cetățeni evrei, ne-am deplasat la cimitir și am luat cheile porții. Președintele comunității, confruntat cu un fapt împlinit, a demisionat din funcție și a convocat noi alegeri. În urma acestor alegeri, reprezentanții comunității au câștigat un număr suplimentar de mandate în consiliul comunitar. A fost un mare succes. Aceiași membri sioniști ai consiliului au fost susținuți de oameni de afaceri precum Zigi Drimer, avocatul Glassman, dr. Reuben Rotenberg, Sarah Avram Rotenberg și dr. Klein.

După o scurtă perioadă de timp, orașul Bacău a devenit unul dintre centrele sionismului din România; aici activau mișcări afiliate partidelor politice sioniste. Majoritatea evreilor din Bacău erau activi în aceste mișcări sau le susțineau. Mișcarea sionist-religioasă, sprijinită de rabinul Moshe Cahane Blank, s-a întărit. Încurajați de succesul nostru în alegeri, am considerat că sosise momentul să extindem rândurile mișcării sionist-religioase și să atragem noi membri în cadrul acesteia.

 În 1926, l-am invitat pe Ze’ev Jabotinsky, liderul mișcării sioniste revizioniste,

[Pagina 15]

să vină la Bacău pentru a susține o conferință despre influența situației globale asupra evreilor și despre dezvoltarea mișcării sioniste. Autoritățile române l-au tratat ca pe un diplomat străin. Rabinul Blank și cu mine l-am prezentat comunității evreiești locale. Jabotinsky a ținut două discursuri la Bacău: primul în fața unui public evreiesc, la teatrul „Mărăști”, iar al doilea în fața membrilor biroului local B’nei B’rith, în care a subliniat pericolul ce amenința comunitățile evreiești din întreaga lume și riscurile ascunse în ascensiunea nazismului și în intensificarea antisemitismului. El a recomandat părăsirea cât mai rapidă a țărilor din Europa Centrală și de Est pentru a emigra în Țara Israelului. Impactul vizitei lui Jabotinsky a fost imediat și foarte puternic. Mulți evrei - în frunte cu rabinul Blank - s-au alăturat mișcării sioniste revizioniste. În aceeași perioadă, au fost înființate și numeroase filiale ale mișcării Haluț (Pionierii), iar dr. Shabbat s-a ocupat de această activitate. De asemenea, s-au format comitete pentru strângerea de donații destinate Fondului Național Evreiesc și United Israel Appeal^[4].

Activitatea sionistă extinsă a fost grav afectată mai târziu, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. În anii 1940-1944, legionarii și poliția lui Antonescu au persecutat evreii și au trimis mulți dintre ei în Transnistria; de acolo nu s-au mai întors niciodată. Alții au fost aruncați din vagoanele trenurilor aflate în mișcare și au fost uciși; copiii evrei au fost aruncați în canale de scurgere și s-au sufocat.

Evreii din orașele și satele din jurul Bacăului - precum Moinești, Târgu Ocna și altele - au fost expulzați. În Bacău, li s-a oferit adăpost în școli, sinagogi și diverse alte instituții evreiești. Comunitatea a organizat cantine Kasher pentru ei.

Pe toată durata regimului lui Antonescu, am continuat să cultiv cultura evreiască. M-am ocupat de școlile primare evreiești, de Hederuri, de Talmud Torah și de liceul înființat de comunitate. Profesori precum Yosef Itzkovitz și avocatul Zigi Drimer predau ebraica, istoria și cultura evreiască. Am continuat să supraveghez respectarea Kashrut-ului cu ajutorul organizației Joint, iar prin comunitate am organizat cantine pentru cei nevoiași. În această perioadă dificilă, președinții comunității au fost dr. Tecucianu și Mishu Grad.

Activitatea sionistă a fost grav afectată, deoarece fusese declarată ilegală. Însă noi, sioniștii, am continuat să ne întâlnim în clandestinitate, de fiecare dată într-un alt loc, în casa unuia dintre activiști, pentru a asigura continuitatea activismului nostru în viitor. Împreună cu alți sioniști - Sarah Avram Rotenberg, dr. Krajcer, avocatul Ciucă Raizel - am fost arestat și trimis într-un lagăr pentru ostatici, în Sinagoga Negustorilor de Cereale. Din cauza activității mele clandestine, am fost interogat de mai multe ori de poliție și pe o bază militară. Într-una dintre anchete, am fost dus sub pază la cimitir. Acolo mi s-a ordonat să-mi sap propriul mormânt și să rostesc rugăciunea El Malei Rahamim^[5]. În ultimul moment, comandantul bazei militare a sosit la cimitir și a ordonat eliberarea mea.

În 1945, după sfârșitul războiului și înfrângerea Germaniei naziste, mulți evrei refugiați din Bucovina au sosit la Bacău. Drept urmare, numărul evreilor a crescut, ajungând la 18.000, într-un oraș cu o populație totală de 60.000 de locuitori. Toate mișcările  sioniste și-au reluat activitatea în mod legal.

Eu, personal, mi-am întărit activismul sionist în facțiunile religioase: HaMizrachi și HaPoel HaMizrachi.

[Pagina 16]

O sinagogă din Bacău

Rugăciune într-o sinagogă din Bacău

[Pagina 17]

Mișcarea B’nei Akiva și Torah ve’Avodah au fost, de asemenea, reînviate. Împreună cu alți activiști sioniști religioși, am reușit să recrutăm sute de noi membri în mișcare, fapt care ne-a permis să primim un delegat la Congresul Sionist Mondial de la Montreux, Elveția, în 1947.

În perioada 1925-1945, trei rabini au slujit în Bacău: Bezalel Ze’ev Shafran, Moshe Cahane Blank și Rahman Debermediker. Rabinul Blank a fost liderul organizației Agudas Yisroel, iar după vizita lui Jabotinsky în oraș, a fost ales și conducător al mișcării revizioniste. Cele două mișcări s-au unit, formând împreună Partidul Religios. După moartea rabinului Blank, am fost ales lider al acestui partid în Bacău.

Mișcarea Mizrachi mi-a fost încredințată spre conducere încă de la începutul acestei perioade. Mai târziu, am condus mișcarea împreună cu rabinul Debermediker, care ajunsese la Bacău ca refugiat din Bucovina. După ce acesta a făcut Aliyah^[6], am fost ales liderul mișcării Mizrachi în Bacău și membru al Consiliului HaPoel Ha’artzi.

Toate aceste facțiuni, având o ideologie comună - bazată pe sionism, credința evreiască și tradiția evreiască - s-au unit sub forma Partidului Mizrachi^[7].

Datorită activităților extinse ale liderilor mișcării sioniste religioase din Bacău, Partidul Mizrachi a devenit o forță politică importantă în întreaga Românie. Partidul a pregătit numeroase persoane pentru Aliyah în Țara Israelului.

M-am înscris pentru Aliyah împreună cu toți membrii familiei mele în 1948, dar am reușit să obțin permisiunea autorităților române abia în 1961. Când am ajuns în Israel, Agenția Evreiască m-a recunoscut oficial ca activist sionist, pe baza activității mele desfășurate în Bacău timp de peste treizeci de ani.

Note ale traducătorului:

1. Heder - o școală evreiască tradițională primară. retur
2. Talmud Torah - o școală religioasă comunitară. retur
3. Cuvântul Kashrut se referă la legile dietare tradiționale evreiești. retur
4. Keren Hayesod - Fondul Național Evreiesc pentru sprijinirea imigrației și a  dezvoltării Israelului. retur
5. El Malei Rahamim - Dumnezeu plin de milă, o rugăciune rostită de obicei de un Minyan) minimum 10 evrei pentru rugăciune) la o înmormântare. retur
6. Aliyah - imigrarea evreilor în Israel. retur
7. Formularea în ebraică include atât conceptul de tradiție evreiască, cât și angajamentul față de Israel - înțeles ca poporul Israel, Țara Israelului și, într-un sens mai larg, Copiii lui Israel (adică întregul popor evreu). retur

[Pagina 18]

Din nou și din nou, imaginile orașului îmi revin în amintiri: cartierele sale magnifice, clădirile sale impunătoare și zidurile lor ascunse de copaci, tei și salcâmi. De asemenea, îmi revin mereu în minte și periferiile, pline de praf și murdărie. Îmi amintesc de „Strada Mare” (strada principală), o stradă care fusese cândva în posesia negustorilor armeni și care a fost „cucerită” de negustorii evrei, cu răbdare și perseverență, venind din vale, dinspre „Lecca”.

Îmi apare în fața ochilor centrul orașului, oamenii plimbându-se zilnic, în fiecare seară, de la biserica centrală („catedrala”) până la cafeneaua Georgiu (ambele… locuri istorice), iar de acolo spre „Drumul Mărăști” (numit inițial „Drumul Bacău - Focșani”) și mai departe, spre „Orso” și chiar dincolo, până la cimitirul „Eternitatea” din „Letea”.

Uneori, traseul se împărțea în două direcții. Unul dintre ele era trotuarul oficiului poștal și al farmaciei Malachsowitz, unde se plimbau românii, iar celălalt era pe partea opusă, pe trotuarul casei telefonului public, unde se aflau membrii minorității naționale, adică evreii. Au fost vremuri în care evreii aproape că dispăreau de pe stradă, fiind obligați să poarte o stea galbenă a lui David pe haine și fiind expuși batjocurii și insultelor.

Din nou și din nou, orașul de pe malurile Bistriței îmi revine în amintiri; grădina sa publică, unde cânta fanfara militară, sau unde s-ar fi putut simți melancolia poeziei lui George Bacovia, poetul născut și crescut în Bacău. Până la urmă, Bacăul a intrat în literatura română drept „orașul lui Bacovia”. Și, totodată, ca orașul unui alt poet, Vasile Alecsandri, un antisemit, în ciuda originilor sale evreiești, membru al unei familii de apostați, cu numele Botezatu, și care s-au stabilit în satul Mircești, lângă Bacău.

[Pagina 19]

Îmi amintesc de aleile și casele „marilor boieri” și ale prinților, unde locuiau mulți membri ai nobilimii, fie că erau descendenți legitimi ai domnitorilor sau nu; Gica, Sturdza, Mavrogheni, Șuța. În Bacău trăiau și armeni dintr-o clasă intelectuală, fii ai foștilor comercianți, care purtau pălării armenești brodate și brâie late și largi. „Localnicii” erau membri ai clasei de jos și ai micii burghezii, majoritatea fiind la prima sau a doua generație de orășeni. Acestea sunt masele care umpleau tavernele de la periferia orașului și care își permiteau „luxul” de a ieși cu întreaga familie și de a călători cu autobuzul „direct la parc” sau „direct la Gherăiești” sau de a merge o dată pe an, de „Sfântul Petru”, la un târg în afara orașului.

Orașul de pe malurile Bistriței este vechi, mult mai vechi decât ne aminteam. Conform unor istorici, printre care M. Reiper, evreii s-au stabilit în Bacău în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, fiind expulzați din Ungaria în 1367. Prima sinagogă din oraș a fost înființată la sfârșitul secolului al XV-lea; construită din lemn, a fost ridicată în aceeași perioadă cu cea mai veche biserică din oraș, Biserica „Precista”. Această sinagogă a ars complet în 1853.

De-a lungul generațiilor, evreii nu au trăit în pace și liniște. Cu toate acestea, au construit locuințe și ateliere. Adesea, au fost provocați și, pentru fiecare privilegiu primit cu teamă de la domnitor sau de la autoritatea locală, erau constrânși să plătească în mod constant. Când solicitau permisiunea de a construi o sinagogă, li se răspundea negativ, pe motiv că edificiul era prea aproape de biserică sau din alte pretexte. Au existat cazuri de vărsare de sânge provocate de bande de răufăcători și chiar deportări din orașe și sate. De multe ori, evreii renunțau și emigrau în alte țări. Alții rămâneau în România și, chiar în condiții dificile, înființau ateliere și, ulterior, fabrici. Au pus bazele unor industrii noi și au contribuit la dezvoltarea economică și la bunăstarea orașului. Prin acțiunile lor, au îmbunătățit calitatea vieții în Bacău.

Bacăul a devenit unul dintre cele mai importante orașe din Vechiul Regat al României și din întreaga țară. La începutul secolului al XIX-lea, au apărut primii evrei implicați în profesii liberale – medici și, ulterior, avocați, ingineri, antreprenori în construcții, funcționari și comercianți evrei respectabili. Imediat după Primul Război Mondial, populația orașului a crescut, iar Bacăul a devenit un important centru industrial.

„Dinastiile” Filderman, Isbășeanu, Kalmanovitz, Dudovitz, Singer, Klein, Grad, Drimer, Brill și-au dezvoltat fabricile pe care le dețineau și chiar au înființat altele noi. Mii de muncitori și-au găsit locuri de muncă în aceste întreprinderi.

În paralel, s-a înregistrat o dezvoltare semnificativă în domeniul cultural. Numeroase asociații, finanțate de evrei, au fost înființate, contribuind la prosperitatea culturală a orașului. De exemplu, orașul dispunea de o bibliotecă numită „Raza”, deținută de Asociația Culturală a Femeilor Evreice (ACFE), a cărei colecție de cărți era mult mai vastă decât cea a multor biblioteci municipale.

[Pagina 20]

Promotori evrei locali organizau spectacolele teatrelor care veneau la Bacău din București, capitala, aducând mari actori români: Ion Minulescu, Tony Bulandra, Birlic, Bălăceanu, Yankovescu, Lucia Sturdza, Maria Filotti, Lisette Verea, Agnia Bogoslava, Tănase, Strua. Merită menționate și spectacolele trupelor de limbă idiș: Molly Picon, Kaminska, Trupa din Vilna, Alexander Moisha. Și ansamblurile locale de teatru idiș își prezentau spectacolele în Sala „Corso”. Aici, Shraga Lorian și-a atins măreția, dar tot aici și-a găsit sfârșitul prematur. Marii actori de teatru idiș din România veneau adesea la Bacău „cu mari sacrificii” (după cum anunțau reclamele vremii): Moshe Friedman („decanul” actorilor de teatru idiș), Sidi Tal, Sabila Pastor, Dina Koenig, Adolf Turner și alții, adevărați moștenitori ai lui Abraham Goldfaden, „părintele teatrului idiș din România”.

 Viața intelectuală evreiască, în ansamblu, era dedicată activităților  culturale. „Asociația Studenților Evrei” – care ajuta studenții defavorizați să-și câștige existența în timpul studiilor prin fondurile colectate – aducea în oraș personalități culturale și literare renumite pentru a susține conferințe sau a participa la discuții și întâlniri literare.

Plute pe malurile Bistriței

[Pagina 21]

O activitate extinsă a fost organizată de mai multe organizații sioniste: Hashomer Hatzair, Tineretul Sionist, Menorah, Gordonia. Liderii sionismului din România veneau de la București, capitala țării: Abraham Leib Zissu, Stern, Landau, Mișu Benvenisti. Din Țara Israelului și din alte locuri au venit: Ze’ev Jabotinsky, Avraham Shlonsky, Nahum Sokolov. Orașul Bacău a câștigat o reputație de centru cultural și chiar rivaliza cu Botoșani și Iași. Din păcate, însă, și-a câștigat și o altă reputație, deloc onorabilă. A intrat în paginile istoriei ca orașul „incendiatorilor”. Aici, pe aleea numită după o floare (Busuioc = parfum), locuia regele incendiatorilor din țară – Lupu Comisionero, un evreu mic, scund și îndesat,

Primăria orașului

[Pagina 22]

și restaurate. Bacău a intrat, de asemenea, în paginile istoriei din cauza procesului unui criminal bine cunoscut pe nume Coruyo. În acest eveniment, evreii nu au fost implicați deloc. În urma procesului, a început primul val legionar antisemit. A fost primul mugur al antisemitismului care și-a atins apogeul în anii întunecați ai Holocaustului, în persecuțiile lui Antonescu, în românizare, exiluri, expulzări din școli și locuri de muncă și alte acte cu un caracter rasial.După al Doilea Război Mondial, orașul a fost golit de evrei. Cei mai mulți  dintre ei au emigrat în Israel. După imigrația ilegală, a început imigrația legală. Deși autoritățile comuniste au permis inițial unui număr limitat de evrei să emigreze în Israel, în cele din urmă au fost forțate să cedeze și să deschidă porțile emigrației din cauza presiunilor.

Astăzi, orașul Bacău – a cărui prosperitate este rodul muncii evreilor – este un oraș fără evrei, „Judenrein”. Doar cimitirele mai sunt mărturii ale existenței comunității evreiești din acest oraș de pe malul râului Bistrița. „În Bacău, în Bacău, într-o mahala” era primul vers al unui cântec. Însă acum, nu doar în mahala, ci și în centrul orașului, vocile evreiești s-au stins. Ele nu se vor mai auzi, nici în Gherăești, nici la „Trei Calici”, nici pe „Strada Mare”. Și cine își mai amintește de cei care au trăit, au muncit, au construit și au înființat centre comunitare? Clădiri care păreau menite să dăinuie pentru totdeauna…

[Pagina 23]

Prima dovadă a așezării evreiești în Bacău este o piatră funerară din anul 1703, păstrată în vechiul cimitir evreiesc din oraș. Bătrânii orașului povestesc despre existența a încă două cimitire și mai  vechi. Oricum, după distrugerea vechilor cimitire evreiești din București (Sebastopol) și Iași (Ciurchi) în timpul Holocaustului, cimitirul din Bacău a rămas cel mai vechi cimitir evreiesc din România. Să pășim pe strada Cremenei^[1], o alee liniștită; acolo se află vechiul cimitir  evreiesc . Să intrăm prin poarta din zidărie, restaurată   acum 80 de ani. În dreapta se află un monument din piatră, construit în peretele din partea dreaptă. Mâini bine intenționate – dar nu prea talentate sau experimentate – l-au văruit, făcând astfel inscripția greu de citit. Pe monument este scris:„Aici este îngropat omul harnic, Eitan Ben Yosef, care a trecut în neființă în ziua de 29 a lunii Iyar și a fost adus la odihna veșnică în a zecea zi a lunii Sivan, anul 1703.” Yakov Psantir a văzut această piatră funerară/monument și a menționat-o acum 120 de ani. Yakov Psantir, un om ciudat, care era atât Maskil^[2], cât și Bonjourist^[3], un evreu din Harghita, a cutreierat orașele și târgurile evreiești din România, vizitând sinagogi și cimitire, descoperind certificate și registre, obținând mărturii despre trecutul evreiesc din acele locuri. Deși era un amator, a adunat un material istoric de mare valoare și l-a publicat în două cărți, ambele în limba idiș: „Cronici ale Țărilor Românești”, publicată de tipografia lui Hersh Goldener din Iași în 1871, și „Istoria evreilor în Țările Române” (Lemberg, 1873). Merită menționat faptul că a fost așezată o nouă piatră funerară în locul celei vechi; și aceasta este realizată din piatră și poartă aceeași inscripție.

[Pagina 24]

 Nu există nicio indicație că ar fi o înlocuire. Vechea piatră funerară este interesantă nu doar datorită datei sale, ci și datorită conținutului său. Există o diferență între data decesului bărbatului și data înmormântării; acest lucru ar constitui o lipsă gravă de respect față de defunct. Astfel, se ridică întrebarea: din ce motiv a fost Eitan Ben Yosef – care a murit la 29 Iyar – adus la odihna veșnică abia pe 10 Sivan? Dacă ar fi fost ucis de tâlhari și trupul nu ar fi fost descoperit decât mai târziu, piatra funerară ar fi indicat că a fost „martirizat”. Dacă ar fi murit dintr-o altă cauză nefirească, precum închisoarea sau pogromurile, ar fi fost numit, de asemenea, martir. Este greu de crezut că nu a fost înmormântat prompt din cauza unor controverse sau conflicte cu Hevra Kadisha^[4]. În acea perioadă, fără Hevra Kadisha nu ar fi existat un cimitir evreiesc. Există dovezi ale existenței Hevra Kadisha în Bacău, începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Registrul său poartă anul „5534”, adică 1773 conform calendarului creștin.

 În opinia mea, explicația cea mai plauzibilă este că Eitan Ben Yosef a murit într-un alt loc, unde nu exista un cimitir evreiesc, fiind inițial înmormântat temporar, apoi transferat la Bacău pentru o înmormântare conform tradiției evreiești. Nu avem dovezi certe și trebuie să ne mulțumim doar cu presupuneri.

Mormintele vechi se găsesc la periferia cimitirului, în partea dreaptă, care este cea mai veche zonă a cimitirului. Unele dintre morminte și pietrele funerare au fost distruse de-a lungul anilor. Marcajele funerare  din lemn au fost distruse în timpul Primului Război Mondial. Unele dintre monumentele din piatră au fost acoperite de pământ de-a lungul anilor și ar putea fi descoperite prin săpături. Aceste morminte au  fost acoperite cu iarbă și tufișuri^[5].

 În această zonă veche, terenul este cu aproximativ 50 cm mai înalt decât restul cimitirului. În această porțiune, înconjurată de fisuri, s-au păstrat morminte și pietre funerare din secolul al XVIII-lea; printre acestea se numără, de exemplu, cel al rabinului Issaschar Ben Yehuda Leib, Maghidul din Sepkovka (Ucraina), care a decedat la 2 Av, anul 5524 (1763). În această zonă se află zeci de morminte din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. Mormintele mai noi, din secolele al XIX-lea și al XX-lea, se găsesc în alte părți ale cimitirului.

Podoabele simbolice și alegorice, ramele geometrice, ilustrațiile schematice și formele literelor arată originea veche a pietrelor funerare și influența popoarelor înconjurătoare. Cimitirul are o importanță deosebită ca mărturie istorică. El atestă 250 de ani de viață evreiască.

Să trecem acum de la acea piatră funerară din 1703 la registrul „Hevra Kadisha” din Bacău, care începe în 1774. Acest registru, care s-a aflat anterior în posesia avocatului Y. Carniol (care a oferit permisiunea autorului Yizhak Schwartz-Kara să îl examineze), conține o introducere cu reflecții asupra morții și un conținut amplu, care include regulamentele Societății de Înmormântare. Aici se găsește o descriere amplă și detaliată a practicilor „Hevra Kadisha”, care nu doar se ocupa de cei decedați și de organizarea înmormântărilor, ci și de membrii comunității care erau bolnavi și săraci, de baia rituală (mikve)^[6], sinagogi și altele. „Hevra Kadisha” avea o mare importanță în viața comunității evreiești. Avea autonomie în gestionarea treburilor interne, în alegerea conducerii, în plata taxelor, în discuțiile juridice și în deținerea de proprietăți comerciale. Studiind regulamentele acestei Societăți de Înmormântare, se pot descoperi detalii interesante despre viața evreilor din Bacău

[Pagina 25]

în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. Membrii, dacă nu erau „B’nei hama’mad” (cu statut respectabil), trebuiau să efectueze munci grele timp de trei ani, iar abia după aceea erau acceptați ca membri cu drepturi depline. Apoi, plăteau o taxă de înregistrare („Men koift zikh ein in der hevra”^[7]). La numire, fiecare trebuia să organizeze o masă festivă. Costurile ridicate ale festivităților și ceremoniilor făceau dificilă pentru cei cu mijloace financiare reduse depășirea acestui obstacol și promovarea de la rangul de „șamaș” sau „candidat” la statutul de „membru”. În primul rând, membrii – fără nicio distincție în ceea ce privește statutul sau averea – aveau obligația de a participa la vizitarea și îngrijirea bolnavilor. O altă sarcină era legată de înmormântări. Cu timpul, rolurile neplăcute au fost preluate de șamașim, slujitori care lucrau pe salariu. Membrii Hevra Kadisha aveau obligația de a se înțelege unii cu alții („să trăiască precum frații”), să nu provoace certuri și să nu se dea în judecată în procese legale, ci doar conform legii evreiești. Aceasta se datora lipsei de încredere în instanțele de judecată, deoarece tribunalele fanariote^[8] erau cunoscute pentru corupție, abuzuri și deturnări de fonduri. Membrii organizației se adunau de trei ori pe an, în timpul celor trei sărbători (Pesah, Shavuot și Sucot), pentru o masă festivă comună. O regulă interesantă interzicea scăparea pălăriei pe jos în timpul pregătirii mesei festive din sinagogă, ceea ce ne oferă indicii despre nivelul de educație al evreilor din Bacău. Alegerea Consiliului Hevra Kadisha (Arbitrilor) avea loc o dată pe an, în timpul Hol HaMoed^[9]. Toți membrii organizației se adunau împreună. Practica obișnuită era ca fiecare membru să își scrie numele pe un bilețel și să îl introducă într-o urnă de vot. Primele trei nume extrase erau desemnate drept „Arbitri”, iar rolul lor era de a alege membrii consiliului. Aceștia numeau „Gabai-ul”, care se afla în fruntea Societății, iar ulterior, când se decidea selecția altor persoane în Consiliu, ei alegeau și „Electorul”, „Locțiitorul” (adjunctul Gabai-ului) și „Contabilul” (cenzorul). Autoritatea supremă aparținea Gabai-ului. El se afla în fruntea Societății, iar toți membrii organizației erau subordonați deciziilor sale. El stabilea prețul plăților pentru locurile de înmormântare din cimitir, taxa pe care noii membri trebuiau să o achite la aderarea la Hevra Kadisha și amenzile pentru încălcarea regulamentelor. Tezaurul Societății și diverse ipoteci erau încredințate spre păstrare în mâinile sale. De asemenea, el ținea registrul de conturi al consiliului. Responsabilitățile sale includeau organizarea înmormântărilor, gestionarea și coordonarea meselor comune ale membrilor Hevra Kadisha, aprobarea noilor membri și chiar arbitrarea disputelor dintre membrii organizației. În multe cazuri, Gabai-ul nu ținea cont de recomandările făcute în cadrul adunărilor comunitare. Baza existenței Hevra Kadisha era fraternitatea; aceasta semăna cu un club sau o grupă, deoarece membrii se bazau unii pe alții în vremuri de necaz. Din registrul contabil al societății aflăm detalii despre viața economică a evreilor în special și despre cea a Moldovei în general.

[Pagina 26]

Examinând acest registru, găsim în el regulamentele pentru funeraliile evreiești din Bacău. Înainte de săparea gropii, membrii familiei defunctului trebuiau să depună un gaj în mâinile gabbaiului, pe care erau obligați să-l răscumpere într-un termen de un an. Dacă gajul nu era răscumpărat în decurs de un an de la data depunerii, gabbaiul avea dreptul să-l scoată la vânzare publică. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, era obișnuit să se depună ca gaj o pereche de cercei de aur în valoare de nouă lei^[10] și obiecte din alamă în valoare de patru lei. Ridicarea unei pietre funerare era, de asemenea, legată de plata unei taxe. Din aceste înregistrări aflăm, de asemenea, despre amenzi și distribuirea veniturilor obținute din acestea. O amendă varia între 5 și 50 de parale. Merită menționat că un leu vechi (o monedă aflată atunci în circulație) era echivalent cu 40 de parale. O parte din veniturile provenite din amenzi intra în bugetul organizației, iar o altă parte era folosită pentru plata gabbaiului. Registrul Hevra Kadisha al evreilor din Bacău include informații publicate în anii 1773-1841, referitoare la acceptarea de noi membri, alegeri în consiliu, evidențe financiare, discuții despre reguli și amenzi. Nu avem informații despre ceea ce s-a întâmplat după 1841. Se știe doar că, în 1874, a fost înființată din nou în Bacău o „societate pentru vizitarea bolnavilor și organizarea înmormântărilor” și că registrul acesteia se afla încă în posesia consiliului în anul 1947. Existența societăților de înmormântare printre evreii din Principatele Române în secolul al XVIII-lea indică un nivel ridicat de organizare. O explicație simplă pentru acest fapt este că evreii erau un popor urban și se aflau în comunicare constantă cu evrei din alte țări, al căror nivel spiritual era mai ridicat decât cel al evreilor din Principatele Române în vremea domnitorilor greco-fanarioți. Potrivit istoricului Werner Sombart^[11], evreii dețineau metode economice avansate peste tot. Registrul Hevra Kadisha al evreilor din Bacău din 1774 are valoare artistică. Sunt interesante atât forma scrierii, cât și ramele paginilor, decorate cu ornamente tradiționale evreiești. În mod similar, și registrul Societății de Binefacere^[12] din 1836 are pagini frumos decorate. Ornamentele și designul oferă indicii despre gustul artistic al strămoșilor noștri.  Informații despre așezarea evreilor în Bacău ne parvin și din documente românești. La 24 iulie 1742, domnitorul Moldovei, Constantin Mavrocordat, a acordat dreptul de a se stabili în acel loc unor doi negustori evrei veniți din orașul Hotin^[13] din Basarabia, permițându-le să își construiască case pe moșia sa și oferindu-le scutire de taxe. Într-un document din anul 1769 este menționată prezența unor negustori evrei care se ocupau cu comerțul de rachiu, ulei pentru încălzire și alte produse. Negustori evrei din marile orașe veneau la Bacău pentru târgurile săptămânale, unde făceau negoț cu animale, cereale, piei, unt, miere, ceară și pânză. Un document din 20 iulie 1823 consemnează dreptul pe care domnitorul Ionită Sandu Sturdza l-a acordat unui număr de negustori evrei de a se stabili în acel loc, de a cumpăra proprietăți, de a primi lemne pentru încălzire gratuit din pădurea de lângă oraș și de a-și trimite copiii la școală pentru a studia, fără costuri.

În paralel cu viața spirituală, s-au dezvoltat și breslele. Bresla croitorilor a avut o mare importanță. Croitorii evrei au introdus îmbrăcămintea europeană modernă, care a înlocuit hainele turcești. În anul 1832, croitorii evrei din Bacău s-au organizat în sindicatul „Muncitorii Dreptății”. În anul 1875, acest sindicat a fost dizolvat și s-a împărțit în două grupuri: „Croitorii Tineri” și „Croitorii

[Pagina 27]

Bătrâni”. Fiecare grup și-a înființat propria sinagogă. În anul 1851, pantofarii din Bacău și-au organizat propria breaslă independentă. Transportul era considerat o „ocupație evreiască”. Mai ales după ce drumul spre Galați (un oraș-port pe Dunăre) a fost pavat, s-au deschis noi posibilități pentru transportul cerealelor. Până atunci, cerealele erau transportate doar până la râul Bistrița. Evreii au început să se ocupe cu închirierea de care pentru transport de mărfuri după Tratatul de la Adrianopol (1829), însă mulți dintre ei și-au pierdut mijloacele de trai odată cu apariția căii ferate în 1868. Ca răspuns, și-au organizat un sindicat pentru muncile agricole și au început să lucreze pământul cu ajutorul cailor lor

O piatră funerară din 1774

[Pagina 28]

oficiali ai orașului sau ai regiunii. Cu trecerea timpului, aceștia au  fost concediați din funcțiile lor din cauza creșterii antisemitismului și a persecuției împotriva evreilor. Primul medic evreu a fost concediat în anul 1886. Din cauza persecuțiilor, situația economică a evreilor care erau meseriași și mici comercianți a început să se deterioreze. Comunitatea evreiască din Bacău a organizat un recensământ în anul 1896. În ceea ce privește ocupațiile, erau 1529 meseriași, 550 comercianți, 403 funcționari comerciali, 114 căruțași, 94 muncitori, 55 mijlocitori, 7 antreprenori în construcții și un avocat. În total, orașul număra 7924 de evrei. În perioada dintre cele două războaie mondiale, în oraș erau aproximativ 50-60 de medici evrei și 30 de avocați evrei.

*Din broșura în limba română, Mărturii din Veacuri, Bacău 1947

Note ale traducătorului:

1. Variantă de ortografiere: Cremene retur
2. Cu educație aleasă, în perioada Iluminismului evreiesc, Haskalah retur
3. Termenul „bonjuriști” se referă la tinerii români din anii 1830 care, fiind expuși unor idei noi și progresiste la Paris, au folosit apoi, la întoarcerea în țară, mai mult limba franceză decât româna în conversații. retur
4. Societatea de înmormântări retur
5. שיחי תירסtufe de porumb retur
6. Baia rituală (mikveh). retur
7. În idiș, în textul original, însemnând „cineva își cumpără accesul în societate”. retur
8. Membri ai unor familii grecești proeminente care dețineau poziții administrative în domeniile balcanice ale Imperiului Otoman în secolul al XVIII-lea. retur
9. Zilele intermediare ale festivalurilor evreiești de opt zile.retur
10. Lei Singular: Leu retur
11. Economist, istoric și sociolog german (1863-18 mai 1941) retur
12. „Gemilut Hasadim” - se referă la o Fundație de Caritate retur
13. În prezent Hotin (Ucraina) retur

[Pagina 29]

Prima dovadă a prezenței evreilor în Bacău a fost descoperită în ultimul deceniu al secolului al XVII-lea. Este vorba despre un evreu numit Ela’zar (Lazăr), care s-a implicat într-o dispută financiară cu un creștin pe nume Dumitrașcu din localitatea Șendriceni, aflată în apropierea orașului Dorohoi, în anul 1697. Un certificat redactat în limba română, datat 28 mai 1847, indică o solicitare adresată comisarului de district: „Populația evreiască din district solicită permisiunea de a înființa un spital evreiesc, care va spori măreția orașului și va păstra vie în memoria lumii amintirea domnitorilor acestui principat.”

Petiționarii subliniază faptul că un spital va fi construit exclusiv prin donații din partea „HaUma”^[2] (adică a Comunității Evreiești - Kehila^[3]), donații ce vor fi colectate și economisite în mod imperceptibil de către contribuabili. Valoarea acestuia va proveni din taxe impuse asupra țuicii cumpărate și vândute de evreii din oraș. O para pentru fiecare ulcior din partea cumpărătorilor și o para^[4] pentru fiecare ulcior din partea vânzătorilor. 6 piaștri^[5] pentru fiecare ulcior de vin vândut de un evreu local, 20 piaștri pentru fiecare căruță cu mărfuri provenită din Galați, 20 piaștri pentru fiecare căruță încărcată cu mărfuri mărunte și 30 piaștri pentru fiecare căruță cu materiale de croitorie și diverse articole pe care negustorii en-gros evrei le vând sau le transportă pentru comerț în piață. Autoritatea locală a aprobat înființarea unui spital evreiesc, dar proiectul nu a fost realizat din cauza dizolvării breslei în urma diferențelor de opinie și a certurilor referitoare la nivelul taxelor și salariile rabinului și ale măcelarilor rituali.

La 27 octombrie 1848, 22 de proprietari au semnat o cerere adresată comisarului de district privind permisiunea de a aduce încă un rabin și un măcelar ritual.

Există dovezi din anul 1765 despre un evreu numit Yitzhak Miasi care „a adus două ulcioare de țuică la Bacău”

[Pagina 30]

și a plătit pentru acestea o taxă vamală de import de 50 de cenți. În plus, exista un evreu în Bacău pe nume Moshe care a plătit 25 de cenți taxa vamală pentru mărfuri aduse din străinătate. Este posibil ca și „Lupu cel Bețiv din Bacău” să fi fost evreu; se spune că acesta se considera comerciant de cai, aducând în Moldova un cal și plătind pentru acesta o taxă vamală de import în valoare de 75 Asproni^[6] (vezi: Catastiful Vămilor Moldovei, broșura: Buletinul Ion Neculce - Nr. 2, 1892, p. 192-232). Informațiile despre implicarea evreilor în comerț și meșteșuguri au fost confirmate și consolidate în secolul al XIX-lea. Un document de arhivă din anul 1820 arată că 55 de evrei erau înregistrați ca plătitori de taxe la vistieria din Bacău.

O listă din anul 1845 referitoare la contribuabili și sumele plătite către principatul Moldovei menționează că 338 de comercianți și meșteșugari au plătit în total 18315 lei^[7] sub formă de taxe (vezi: Arhivele Statului Iași, Tr. 166, Op. 184, broșura nr. 10, p. 211-220, dosarul 1558, p. 26-27). Dintr-un studiu din anul 1828, care documentează prelucrarea sării produse în satul Luncani în același an, aflăm că numeroși comercianți - printre ei și evreul Ziso - vindeau, printre altele, sare adusă de la saline (vezi: Arhivele Statului: 125 ani de activitate, București, 1957, p. 427). Pe 26 octombrie 1842, comerciantul (posibil hangiu) Iancu Fălticenianu a închiriat case de la o femeie respectabilă și a semnat un contract în care preciza: „Eu, semnat mai jos cu litere ebraice, Iancu Fălticenianu, confirm că am închiriat casele doamnei Afresnia Popovitz, soția comisarului de vinuri din orașul Bacău, pentru o perioadă de un an, începând din octombrie 1842 până în 1843, pentru suma stabilită de patru sute douăzeci de lei” (vezi: Biblioteca Academiei Române, manuscris: BAR CC - 167).

Din documentele menționate ale „breslei” reiese clar că evreii din Bacău lucrau în meșteșuguri și în comerțul cu articole mici legate de băuturi și carne. Evreii obișnuiau să aducă din Galați căruțe pline cu diverse mărfuri. Printre cele mai importante produse se numărau materialele și firele pentru cusut. Un studiu istoric din 1845 indică faptul că, dintre profesiile evreilor, 205 persoane activau în comerț. Comerțul cu ulei pentru lămpi, vin și rachiu, operarea cântarului public, verificarea dimensiunilor vaselor pentru băuturi și transportul mărfurilor cu ajutorul căruțelor închiriate erau surse de venit importante pentru locuitorii orașelor și târgurilor din Moldova în secolul al XIX-lea. Gestionarea acestor venituri era realizată de consiliile locale, care le închiriau publicului prin licitații de arendă. Arendașul^[8] colecta taxele locale, asigurând astfel acoperirea cheltuielilor publice, dar obținând și un profit personal. Printre arendașii din Bacău se număra Lupu Baruch (Burach), care a închiriat căruțele orașului și taxa de import pentru uleiul de lampă (vezi: Constantin Boncu, Contribuții la istoria petrolului românesc, București 1971, p. 324). Un alt arendaș din Bacău a fost Yitzhak (Itzik) Liebe, care a închiriat taxa de import

[Pagina 31]

pentru rachiu în Bacău timp de trei ani, începând cu 1 ianuarie 1843, la prețul de 12700 lei pe an. Ministerul de Interne a recomandat consiliului local să îl numească pe Ițic Liebe pentru a lua în arendă taxa de import a rachiului, deoarece acesta avea experiență și o primise în arendă și „în anii anteriori”. Totuși, în acest an a existat un alt candidat, Iosef Aharonovitz, care era locuitor al orașului Bacău.

La 23 septembrie 1843, Ministerul de Interne s-a adresat consiliului local din Bacău solicitând închirierea și operarea cântarului public care fusese inclus în ultima concesiune publică, acordată unui negustor local numit Herșku Abraham. Acesta obținuse concesiunea taxei de import pentru cântar la prețul de 3000 lei pe an. Ministerul de Interne a remarcat faptul că prețul concesiunii era cu 2149 lei mai mare decât cel aprobat în anul precedent. Diferența era de 851 lei, astfel că Ministerul de Interne a emis un ordin către consiliu, conform căruia candidatul trebuia să semneze un contract (vezi: Arhivele Statului Iași, dosar 1030, p. 115, 117, 121).

Încă de la înființare, așezarea evreiască a fost organizată într-o  Kehila. Aceasta a fost recunoscută pentru prima dată ca o „Breaslă evreiască” de către autoritatea statală, sub forma unui privilegiu. Numirea liderilor Kehilei trebuia să fie recunoscută de autorități, care erau și membrii comitetelor ce stabileau cuantumul impozitelor pe care evreii trebuiau să le plătească. Taxa pe carnea kosher era concesionată, iar membrii comunității erau obligați să plătească taxa de capitație^[9], precum și salariile măcelarului ritualic și ale rabinului.

Refugiați din Rusia și Galiția^[10] au sosit în oraș. Aceștia s-au organizat atât în funcție de regiunea de origine, cât și  în funcție de curentul hasidic din care făceau parte. Meșteșugarii evrei s-au grupat în bresle conform meseriilor lor, iar fiecare breaslă și-a construit o sinagogă proprie, destinată membrilor săi. Odată cu desființarea „Breslei evreiești”, taxa de capitație a fost, de asemenea abolită, iar Kehila a început să colecteze taxa pe carnea kosher și să administreze plățile aferente.

Cu toate acestea, după o perioadă scurtă de timp, breslele meșteșugarilor au început să colecteze personal taxele pe carnea kosher de la membrii lor, ceea ce a afectat grav instituțiile Kehilei, spitalele și instituțiile educaționale care beneficiau de aceste venituri. Acesta a fost primul scandal din istoria Sfintei Kehile din Bacău, dar, din păcate, nu și ultimul: de-a lungul existenței sale, au avut loc numeroase scandaluri, care au umbrit succesele obținute. În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, au existat multe încercări de reorganizare a Kehilei. Cei bogați din oraș obișnuiau să voteze în alegerile pentru comitet într-un mod netransparent. S-a decis schimbarea sistemului electoral și includerea reprezentanților sinagogilor. În anul 1878, a fost înființată o asociație numită „Frăția Sionului”, iar în 1884, aceasta a reușit să schimbe sistemul electoral: fiecare membru al Kehilei a primit dreptul de a participa direct la alegerile pentru comitet. Cu toate acestea, doi ani mai târziu (1886), s-a revenit la sistemul inițial, permițând doar reprezentanților tuturor sinagogilor din oraș să voteze. În anul 1919, Kehila a trecut, în sfârșit, la un sistem electoral direct, în care fiecare membru avea dreptul de a vota în alegerile pentru comitet. Acest sistem a fost recunoscut oficial de stat abia în 1932 . La început, Kehila își obținea veniturile prin trei metode: taxe pe carnea kosher, vânzarea de

[Pagina 32]

mața^[11] pentru Pesah și donații. Plata taxelor de membru a fost introdusă abia mai târziu. Unele dintre instituțiile așezărilor evreiești au rămas independente, și anume „Chevra Kadisha”^[12] și sinagogile. În cadrul Kehilei au apărut noi controverse, unele având caracter politic. Diferite partide politice – sioniști și partidele asimilaționiste – au participat la alegerile pentru comitet, fiecare sperând să obțină rolul principal în Kehila. Un reprezentant al „Asociației Evreilor Locali” a invitat partidele politice românești să intervină și să ia decizii cu privire la afacerile Kehilei evreiești, în pregătirea alegerilor interne din 1934. Un membru al Partidului Liberal (din aripa lui Ionel Brătianu^[13]) a primit sprijinul formațiunii sale. Partidul Liberal a obținut majoritatea voturilor în comitet – în locul Partidului Sionist, care câștigase alegerile din anul precedent – și a numit membri evrei în comitet. Printre acțiunile comitetului Partidului Liberal s-a numărat întârzierea intenționată a includerii „Hevra Kadisha” ca instituție aparținând Kehilei.

Educația evreiască în Bacău a început în anul 1828. Atunci a fost înființată societatea „Talmud Torah”^[14], care includea 13 hederuri^[15]. În 1851, a fost înființată și societatea  „Mishnayot”^[16].

Încercări de a fonda o școală evreiască „Metukan”^[17] au fost făcute în anii 1860, în ciuda opoziției din partea ultraortodocșilor. Prima înființare a unei astfel de școli a avut loc în 1863, însă aceasta a funcționat doar doi ani. O altă încercare a avut loc în 1866, dar nici această școală nu a rezistat mult timp. În 1873, a fost înființată o școală generală „Metukan”, unde învățau 250 de elevi. Inițiativa a aparținut asociației „Zion” și a fost sprijinită de Kehila. Cu toate acestea, școala a funcționat doar șase ani. În 1890, societatea „Talmud Torah” a înființat o școală „Metukan”, unde 370 de elevi studiau atât subiecte sacre, cât și materii laice. În 1895, a fost construită o clădire nouă, iar în 1910, școala avea 419 elevi. Directorii școlii erau persoane foarte educate și renumite, printre care Lezer Casban (Eliezer Casban) și M. Brownstein.

În 1893, „Asociația Femeilor Evreice” a înființat o școală elementară pentru fete, numită „Cultura”. Aceasta avea patru clase, în care învățau 150 de eleve, dintre care majoritatea erau scutite de taxe școlare. În 1896, numărul elevelor era de 127, crescând la 193 în anul 1910. Școala deținea, de asemenea, o bibliotecă cu 12000 de volume.

Copiii evrei obișnuiau să studieze și în școlile de stat. În anul școlar 1878-1879, 150 de elevi evrei învățau în școlile publice de stat din Bacău (dintr-un total de 883 de elevi). În anul școlar 1882-1883, numărul elevilor evrei din școlile de stat a crescut  la 201, iar în 1886-1887, acesta a ajuns la 396.

În același an școlar (1886-1887), 23 de elevi evrei studiau la liceul public al orașului, comparativ cu 153 de elevi români. În 1910 , 227 de elevi evrei erau înscriși în școlile de stat din Bacău. Creșterea numărului de elevi evrei în licee și școli gimnaziale

[Pagina 33]

a dus la o reacție din partea autorităților. În anul 1910 , directorul liceului a refuzat admiterea elevilor evrei în clasa întâi. Kehila evreiască și-a asumat responsabilitatea de a menține o clasă din propriul buget, unde au studiat 35 de elevi. Restricțiile au continuat; în 1912, niciun elev evreu nu a fost acceptat în clasele întâi și a doua ale liceului, iar în clasa a treia au fost acceptați doar patru elevi. În anul 1914 , nu mai exista niciun elev evreu în primele trei clase ale liceului. Ulterior, școala evreiască, numită în onoarea lui Fabish Klein, a trecut sub patronajul Kehilei evreiești. Școala pentru fete „Cultura” s-a închis în 1938 din cauza lipsei de eleve.

Kehila evreiască a început să întrețină și să dețină spitale în anul 1894. În același an, a fost înființat un spital cu 18 paturi, unde erau acceptați și pacienți neevrei. Ulterior, prin inițiativa Asociației Femeilor Evreice , a fost înființată o secție de maternitate numită „Materna”.

În anul 1879, prin inițiativa Asociației Muncitorilor Evrei, a fost înființat un azil de bătrâni. De asemenea, au fost înființate un orfelinat, numit după Samuel și Dvora Filderman, și o grădiniță, cu sprijinul WIZO^[18]. Companiile de meșteșugari au înființat societăți de ajutor reciproc în apropierea sinagogilor.

În registrul breslei „Po’alei Tzedek”^[20] din 1832 este menționată înființarea breslei „Bikur Cholim”^[19] în Bacău. În anii dintre cele două războaie mondiale, au funcționat mai multe organizații de ajutor reciproc: „Marpeh la’Nefesh”^[21], „Fraterna”, „Anpertziria” (Moșia) și „Provincial” (Providența Divină).

Note ale traducătorului:

1. Zichrono l’bracha – în ebraică, este folosit pentru a spune „fie ca memoria lui/ei să fie o binecuvântare” după decesul unei persoane. Retur
2. Literal „națiunile”, referindu-se la poporul evreu în ansamblu. Retur
3. Înseamnă „congregație” în ebraică; comunitatea evreiască a unui oraș organizată pentru administrarea activităților caritabile și a muncii comunitare.  Retur
4. Formă de monedă otomană până în 1844.  Retur
5. 40 para = 1 piastru Retur
6. Nume grecesc vechi; a fost un nume târziu bizantin pentru monede din argint sau aliaje de argint. Retur
7. Moneda națională a României din 1870. Retur
8. Arendaș de taxe – o persoană care, înainte de emancipare, cumpăra drepturile de a colecta taxele datorate unui nobil sau suveran pentru o sumă fixă. Dacă reușea să colecteze mai mult decât suma plătită, obținea un profit; dacă încasa mai puțin, suporta pierderea. Retur
9. Taxă pe cap de locuitor – o taxă impusă fiecărui adult, fără a ține cont de venituri sau resurse. Retur
10. O fâșie de pământ situată în sudul Poloniei și vestul Ucrainei. Retur
11. Azimă – o pâine nedospită, făcută din făină și apă, consumată de Paștele evreiesc în onoarea exodului poporului evreu din Egipt și eliberării din sclavie, când nu a fost suficient timp pentru ca pâinea să crească. Retur
12. Literal înseamnă „Societatea Sfântă”; un grup de evrei care se ocupă de pregătirea celor decedați pentru înmormântare. Retur
13. Prim-ministrul României la acea vreme. Retur
14. Talmudul și Torah sunt scrieri și învățături religioase evreiești.„Talmud Torah” este o formă de școală religioasă destinată băieților din medii modeste, unde aceștia primesc o educație elementară în ebraică, scripturi (în special Torah) și Talmud. Retur
15. Se referă la o școală elementară religioasă, unde băieții încep studiile de la vârsta de aproximativ 3 ani.  Retur
16. Se referă la un tip de educație axat pe studiul Mișnei – Mișna este prima mare lucrare a literaturii rabinice, care conține învățături transmise timp de sute de ani și compilate în jurul anului 200 e.n. Retur
17. Din mișcarea evreiască a Iluminismului, echivalentul unui curriculum dublu, în care învățăturile erau parțial laice și parțial tradiționale evreiești. Retur
18. Organizația Internațională Sionistă a Femeilor)  WIZO); fondată în Anglia în 1920 pentru a oferi servicii comunitare locuitorilor Eretz Israel sub mandat britanic și pentru a sprijini alte proiecte. Retur
19. Mitzva (sau poruncă religioasă) de a vizita și a se ruga pentru cei bolnavi. Retur
20. Literal „Muncitorii Dreptății” - se referă la cei care militează pentru dreptate. Retur
21. Literal „Leac pentru suflet”  - se ocupau în mod special de ajutorarea persoanelor cu boli mintale. Retur

[Pagina 34]

În anul 1882, 50 de familii evreiești s-au înregistrat pentru Aliyah din Bacău. Cu un an înainte, în vara anului 1881, a fost publicată în oraș o proclamație a „Comitetului pentru colonizarea Țării Israel prin muncă agricolă”. Această proclamație a fost publicată în limba idiș, cu următoarele cuvinte: „Copiilor noștri de Israel din orașul Bacău. Voi știți cât de important este să sprijinim scopul sfânt – colonizarea Țării Israel, și vom publica în ziare lista tuturor donațiilor și numele donatorilor lor. Astfel, vom emigra spre Sion cu cântec  și dans.” Câțiva s-au înscris pentru  a contribui cu donații lunare în bani. Alții au contribuit  doar ocazional. Unele familii au imigrat  în Eretz Israel (Palestina) pe propria cheltuială. Suma totală a donațiilor a ajuns la 4000 de franci. Două luni după ce cele 50 de familii din Bacău s-au înregistrat pentru imigrare, 21 de persoane din orașul apropiat Moinești au sosit și ele, solicitând pașapoarte pentru Palestina. Cu toate acestea, comisarul  districtual a susținut că nu putea emite pașapoarte, deoarece nu avea autoritatea necesară. Totuși, el a oferit un preț redus pentru biletele de tren tuturor celor care se îndreptau către America și nu către Eretz Israel (Palestina).

Evreii din Bacău și Moinești s-au adresat guvernului român și au cerut să primească pașapoarte. La 17 august 1882, Monitorul Oficial, buletinul oficial al României, a publicat prima listă de emigranți. La nouă luni după înființarea Congresului de la Focșani^[2], considerat primul Congres Sionist din lume, 131 de persoane din Bacău și-au exprimat dorul de Zion, alături de

[Pagina 35]

Mișcarea Europeană a Iluminismului.

Valul de emigrare a continuat și a înflorit. Pe lista veniturilor provenite din depozite financiare din România, Kehila din Bacău se afla pe locul al doilea, cu 26.674 de franci, fiind precedată de Galați, care avea 33.042 de franci.

Un ziar antisemit local din România a descris emigrarea evreilor și imigrarea lor în Israel ca pe „o farsă”, menită să ascundă o afacere dubioasă. Pe de altă parte, unii jurnaliști au relatat cu entuziasm despre plecarea primului grup de evrei către Israel.

Un martor ocular din Bacău, Yosef Brill, a publicat un articol despre acest eveniment în ziarul Apărătorul pe 16 august 1882:

„Vestea despre sosirea imigranților evrei din Moinești, gata să plece împreună cu evreii din Bacău spre Eretz Israel, străvechea lor patrie, s-a răspândit cu o viteză fulgerătoare în rândurile populației evreiești din orașul nostru. A fost o priveliște plăcută să vezi cât de departe sunt dispuși să meargă oameni sănătoși și harnici, de parcă erau siguri de succesul unei idei care, până nu demult, era considerată utopică. Nu săraci, ci oameni  cu statut și capacități și-au asumat această cauză, spre uimirea necredincioșilor îndoielnici.”

În noaptea dintre 3 și 4 august, toate pregătirile au fost finalizate, iar un eveniment romantic a „împodobit” noul exod. Un tânăr din Bacău, care a înțeles că una dintre fetele emigrante îl va părăsi pentru totdeauna, a reușit să-și convingă părinții să semneze un acord de logodnă, iar în aceeași noapte, băiatul s-a transformat într-un soț fericit și într-un emigrant.

O sută nouăzeci de persoane au sărbătorit toată noaptea până la ora 9:00 dimineața. Pe 4 august 1882, la ora 13:00, mulțimi de creștini și evrei din Bacău – bătrâni, tineri, femei și copii – precum și rudele emigranților venite din alte locuri, au sosit îmbrăcați în cele mai bune haine și s-au îngrămădit la gară pentru a-i binecuvânta pe membrii primului mare grup de viitori coloniști și pentru a le ura „drum bun”.

Această scenă a fost emoționantă și impresionantă și, prin aspect și intensitate, semăna cu entuziasmul care precedase procesiunea țarului rus Alexandru al III-lea. Mulțimile numărau mii de oameni,  iar entuziasmul lor era legendar. Domnea o atmosferă asemănătoare așezării  pietrei de temelie pentru o nouă eră fericită și optimistă pentru poporul evreu asuprit. Cărturarul A. A. Teller s-a urcat pe o scenă improvizată și a rostit un discurs ce includea versete din cuvintele profeților lui Israel, străduindu-se să dovedească faptul că HaKadosh Baruch Hu^[3] își va conduce poporul spre un viitor mai bun. Y. Rosenzweig, student la medicină, a ținut un discurs în limba română, iar cuvintele sale au mișcat mulțimea până la lacrimi. Printre altele, el a spus că „evreul nu trăiește din munca grea a altora. Astfel de idei   o calomnie obscenă  lansată de dușmanii adevărului.” Mulțimea emoționată a început să aplaude. Ultimul vorbitor a fost Z. M. Hess, care a explicat că evreii nu urăsc națiunea română. Istoria a demonstrat  că emigrarea a fost o necesitate. Când a sunat clopotul de ieșire, s-au auzit aclamații care au zguduit pământul.

În fața ochilor mei, mi-am văzut visurile: prima așezare evreiască devenea realitate, în ciuda cuvintelor denigratorilor. Nu vom uita niciodată ziua de 4 august!

Imigranții au plecat pe vasul „Thetis”, iar la bordul acestuia se aflau 228 de imigranți din orașele și târgurile Bacău, Moinești, Carșa, Focșani și Galați. Vasul a acostat în orașul Constanța, un oraș-port la Marea Neagră. Evreii din Constanța au organizat o demonstrație de masă uriașă, dar, când vasul a sosit, soldații au alungat mulțimile care așteptau pe plajă, în apropierea locului de acostare.

[Pagina 36]

A izbucnit o mare agitație. Soldații au încercat să potolească furtuna. Căpitanul nu a permis nimănui să se apropie de vas, nici măcar comitetului ales special pentru a-i întâmpina pe evrei.

Carte poștală istorică

„Mi-e greu să părăsesc  această țară. Aici m-am născut și am crescut, însă, când privesc o astfel de scenă, sunt profund dezamăgit, îmi revin la realitate și mă conving că nu mai este posibil să trăim aici. Știți ce au făcut cinci ofițeri superiori ai armatei române când ne-au văzut? Au început să arunce cu prune în noi, pentru că nu aveau pietre – și au lovit femei și copii. Prin urmare,  salut momentul plecării noastre din această țară. Mai bine să ne eliberăm de asemenea nemernici. Ce batjocură din partea ‘patrioților’ când o prună a lovit în cap un Yehudon^[4] … Ce veselie! Poftim, Yehudon! Poftim, Ruhanela^[5] … În Palestina cu voi! Ha! Ha! Ha!”

În același an, pe 11 noiembrie, un alt grup a plecat prin portul Tulcea (un oraș-port pe râul Dunărea). Majoritatea imigranților erau din Bacău și, alături de ei, s-au alăturat și familii din Galați. Grupul număra 130 de persoane.

Primele așezări înființate în Eretz Israel au fost Zamarin (în prezent numit Zichron Ya’akov),

[Pagina 37]

situat la aproximativ 25 km de Haifa, și Gai Oni, cunoscut astăzi sub numele de Rosh Pina.

Textul ștampilei așezării Rosh Pina era: „Așezarea comunitară Rosh Pina a fost fondată de locuitorii din Moinești lângă Sfântul Oraș Safed în anul 1882”, atât în versiunea ebraică, cât și în cea germană.

Prima ștampilă a așezării evreiești din Moinești la Rosh Pina

Merită menționat, înainte de a încheia acest capitol, că la Congresul de la Focșani (1881), care a discutat posibilitățile de emigrare din România către Eretz Israel cu un an înainte de Prima Aliyah, au participat doi reprezentanți din Bacău – Abraham Bleter și Abraham Grouper – și doi reprezentanți din Moinești – David Buckshteter și Mendel Greenberg.

Note ale traducătorului:

1. Aliya este un cuvânt ebraic care desemnează imigrarea în Israel, având sensul literal de „urcare” sau „ascensiune”. Prima Aliya a fost primul val major de imigranți sioniști în Eretz Israel, venind din Europa de Est și Yemen între anii 1882 și 1903. Retur
2. La 11 ianuarie 1882 a avut loc primul Congres al „Iubitorilor Sionului”, cunoscut sub numele de Congresul Sionist de la Focșani. Participanții săi reprezentau aproximativ 70.000 de activiști, ceea ce constituia o treime din evreii României de la acea vreme.Retur
3. Dumnezeu, literal „Cel Sfânt, binecuvântat fie El”. Retur
4. Sens peiorativ: Evreu, jidov, kike. Retur
5. Poreclă, posibil peiorativă, pentru „Rachel”. Retur

  Bacău, Romania     Yizkor Book Project     JewishGen Home Page

Copyright © 1999-2025 by JewishGen, Inc.
Updated 13 Mar 2025 by LA